Pentru pictoriţa în vârstă de 36 de ani expoziţia pe care a avut-o anul trecut la Galateea, împreună cu fiul său bolnav de autism, este cea mai mare realizare.

Strada Ionescu Gion piteşte, la numărul 13, printre frunze de castan, case patinate de timp cu balcoane cochete şi curţi prea mici pentru poveştile lor, atelierul de pictură al Elenei Lupu. Parfumul tihnit de stradă veche nu aminteşte cu nimic de cel înţepător de vopseluri şi acuarele din cămăruţa pe care pictoriţa a primit-o de la Uniunea Artiştilor Plastici spre a-i folosi drept atelier. Îşi petrece aici uneori ore şi zile întregi, iar alteori nu trece deloc.

Tuş de amprentă

Tablourile sale se constituie în dicţionare de simboluri, de mesaje menite să ajute la descifrarea firii umane, devenind la un moment dat adevărate studii psihologice. Ultima expoziţie realizată de Elena Lupu a fost vernisată la 2 septembrie la Simeza bucureşteană şi a purtat numele „Amprente“. Aceasta adună în portrete urme şi umbre de pe chipurile umane. „Lucrările semnifică experienţe, emoţii oglindite pe chipurile umane. E un mesaj pe care «cititorul» de tablouri trebuie să-l descifreze. Este vorba despre dificultăţile pe care le întâmpină unii oameni care se luptă şi răzbat“, explică Elena codul picturilor sale.

Cezar

Are nouă ani. Anul trecut a avut prima lui expoziţie intitulată „Identitate între dual şi real“, la Galateea, împreună cu mama sa, Elena Lupu. Îl cheamă Cezar Seserman. Lumea lui arată altfel decât a celor din jurul lui. Este mai simplă şi reţine doar esenţialul. „El nu vede strălucirea bradului de Crăciun pe care o vedem noi toţi. El distinge doar acele trei linii grafice prin care reprezintă un brad. În desenele lui Cezar se eliberează de elementele inutile“, spune Elena.

Autismul reprezintă pentru el marea bătălie a vieţii şi totodată o continuă