Rădăcina devierilor, factorul cel mai important care a dus la dezordinile actuale, pe toate planurile, este individualismul, înţeles ca negarea oricărui principiu superior individualităţii, ceea ce, în fond, este acelaşi lucru cu umanismul Renaşterii.
Individualitatea nu reprezintă decât o unitate relativă, nu este o fiinţă totală, ci numai o stare particulară a fiinţei manifestate, supusă unor condiţii determinative speciale, specifice gradului respectiv al existenţei universale. Prezenţa formei printre aceste condiţii este caracteristică tuturor stărilor individuale (şi stării individuale, ca atare, luată în general). De aceea, individual este corelabil cu formal, până la echivalare.
Una dintre consecinţele individualismului în gândirea filosofică este raţionalismul, constând din negarea intuiţiei intelectuale şi tinzând să facă dintr-o facultate pur umană şi relativă, partea superioară a inteligenţei, ba chiar de a o reduce la ea în exclusivitate. Prin această gravă anomalie, civilizaţia modernă s-a dezvoltat numai în sensul material. Regresiunea e atât de avansată, încât astăzi nu se mai ştie ce e intelecţia, ba chiar se ignoră că aşa ceva ar putea exista.
Raţionalismul rămâne expresia unei tendinţe simplificatoare, tipic moderniste, de a reduce lucrurile la elementele lor inferioare. Inteligenţa n-a mai rămas decât un mijloc de a acţiona asupra materiei şi de a o plămădi în scopuri practice. Ştiinţa s-a restrâns într-atât, încât numai contează decât în măsura în care e susceptibilă de aplicaţii industriale.
Dacă scolasticii distingeau net ratio de intelectus, Descartes, cu care debutează raţionalismul, este cel care a limitat inteligenţa la raţiune. Deşi curentele iraţionaliste au reacţionat împotriva raţionalismului, ele nu s-au îndoit însă o clipă de reducerea inteligenţei la raţiune. Intuiţia intelectu
