Până la Atena nu mai sunt nici douăzeci de kilometri.
Bărbatul acesta tânăr şi mucalit, care-şi poartă orgolios mustaţa tunsă neglijent, e puţin obosit. E zgomot şi e cald în Pikermi. Au trecut şi alţii pe lângă han, dar niciunul n-a oprit. Nu era timp.
Spiridon cere un vin şi îl bea aşa cum beau condamnaţii la moarte care nu mai apucă să-şi împlinească decât o dorinţă. Pune câteva întrebări, primeşte nişte răspunsuri care-l liniştesc, mulţumeşte şi începe să alerge încet, desprinzându-se greu de o mână de aplauze. A promis că va câştiga.
E 29 martie 1896 după Calendarul Iulian. Grecia sărbătoreşte prima ediţie a Jocurilor Olimpice moderne. Louis Spiridon are 23 de ani şi mai are un pic, nici douăzeci de kilometri, şi devine erou naţional. În treaba asta cu Maratonul n-a intrat chiar de bună- voie. A primit un ordin. Colonelul Papadiamantopoulos, care s-a ocupat de selecţia atleţilor greci, îl ştia din armată şi nu i-a dat de ales. Trebuia să alerge. De la început a trebuit să alerge.
De fapt, fiii fermierilor săraci, crescuţi fără bone în uniforme impecabile, n-au niciodată de ales. Pentru banii de mâncare, Spiridon vindea apă minerală în Atena dinainte să treacă de la pantalonii scurţi la cei lungi.
Maratonul l-a câştigat sub un cor de urlete fericite, într-un stadion în care până şi înaltele feţe laice îşi ieşiseră din minţi. Biografii au numărat atent: pe drum, Louis Spiridon a mai băut un pahar cu lapte, o halbă cu bere, un strop de suc de portocale şi a mâncat un ou. La urmă, Regele însuşi i s-a aşezat la picioare şi i-a spus, ca în poveşti, că îi dăruieşte orice, numai să ceară. Spiridon s-a scărpinat în ceafă şi a cerut: o trăsură, un cărucior, ceva, să transporte mai uşor apa minerală.
În noaptea aceea s-a întâmplat un cutremur de bucurie, pescarii s-au aruncat în mări, Grecia to
