Uneori atingi punctul dincolo de care nu mai poţi merge, e ultima imagine pe care creierul o recunoaşte şi o ţine minte.
O cortină invizibilă separă omenescul de neomenesc şi se poate întâmpla să depăşeşti acel punct şi să exclami ca generalul înghiţit de jungla vietnameză în „Apocalipsul acum”: „Am văzut oroarea!”.
E ca şi cum ai descoperi rotiţele infernului care pun în mişcare ceea ce neam obişnuit să privim drept o realitate prietenoasă. Sunt impulsurile ancestrale un vierme microscopic pe care îl adăpostim în labirintul cerebral şi căruia, în viaţa obişnuită, îi simţim prezenţa în nopţile în care avem un coşmar.
Răul e o pulsaţie reflexă care încearcă să crape coaja acelei normalităţi ce ne macină zilele: spală-te, salută-ţi vecinii, nu te urca băut la volan, plăteşte-ţi ratele, fii drăguţ cu fratele prietenei tale şi tot şirul infinit de convenţii cu care ne acomodăm încetul cu încetul.
Răul trăieşte în noi, problema este ce standarde stabilim pentru a ne satisface instinctele primitive. Dacă te îmbeţi zdravăn la un concert rock şi mai fumezi şi-o marijuana, semenii ar putea înţelege, ştiind că ai avut de potolit furia acelui vierme încins din subconştient. Dacă însă preferi să-ţi violezi sora, fiindcă aşa te roade la lingurică, înţelegerea cade, arbitrii compromisurilor te umflă pe sus şi vei râde isteric, nepăsător la tot ce ţi se întâmplă.
Maşinile de poliţie ţi se vor părea de jucărie, iar pe gardienii care se agită să te bumbăcească îi vei privi ca pe nişte gângănii neînsemnate. Eşti o nălucire, o mască impersonală, cu trăsăturile estompându- se aşa cum se topeşte smoala. Ai văzut oroarea, ai strâns-o între pumnii tăi şi nimic de acum înainte nu te mai poate impresiona.
Aşa merg lucrurile. N-am inventat eu nimic. Uneori, fără să vrei, scapi o privire în spatele ecranului pe care
