Sunt aproape 10 ani de cand lucrez in presă si nu pot sa pretind că mi-a ajuns. Am început în vremea când CDR-ul îşi trăia ultimele zile iar PSD-ul lui Adrian Năstase se pregătea să dea un nou înţeles noţiunii de progres. Dictatura-gulaş (ciocu’ mic, economia merge) din perioada 2000-2004 m-a învăţat ceea ce aş numi suspiciunea relaxată ca metodă de evaluare. Nu plec de la prezumţia de rea-credinţă dar nici nu cred până nu verific.
Am văzut în anii ăştia nenumărate exemple de ticăloşie, incompetenţă sau inadecvare. Le-am interpretat ca pe boli ale copilăriei şi ca pe semne ale evoluţiei. Fatalismul pe care îl văd/citesc/aud peste tot prin presa noastră e doar un semn al nerăbdării. Pentru că în pofida nemulţumirilor de etapă, România merge înainte. Şi atâta vreme cât avem la dispoziţie metodele şi disponibilitatea de a înţelege lucrurile din jur, nimic nu e un dat al Dumnezeu (sau al Marelui Arhitect, numiţi-l cum vreti). Mioriţa este o justificare a istoriei pentru protocronişti leneşi.
România nu este ţara lui Mani. Nu este şi nici nu a fost. De altfel persanul ăla şi religia lui au dispărut. Pe merit. Lucrurile se judecă în alb şi negru doar în cărţile de poveşti. Avem nevoie de explicaţii suplimentare pentru a înţelege societatea în care trăim şi, da, există şi oamenii care să le furnizeze. Totul e să punem întrebări. Uitaţi-vă în jur cu atenţie. Nu suntem înconjuraţi doar de prostie, răutate ;i incompentenţă. Cel mai mare risc la care suntem supuşi este acela de a abandona, de a ne refugia din spaţiul public, de a crede că binele nu este posibil. Locul pe care îl lăsăm liber este ocupat de tot felul de profitori şi profeţi ai facilului. Nemulţumirea este factor de progres iar mirarea îi este rudă apropiată.
Avem posibilitatea să ne plângem, să criticăm, să ne delimităm, să cerem imperativ schimbări sau, măcar, să ironizăm. De ce nu n
