România urâtă, coruptă, grosolană, OTV-izată, manelizată, becalizată o cunoaşteţi ca pe o cocotă care defilează în chiloţi tanga prin Cimitirul Bellu. O întâlniţi la fiecare pas, vă hărţuieşte, vă scuipă-n faţă, vă face viaţa un calvar. Există însă şi o Românie care în aceste zile arată superb. Una care nu se spoieşte ca să fie frumoasă, căci e natural-frumoasă. N-o căutaţi însă în palatele Puterii sau în cafenelele din Dorobanţi! Ca să vă bucuraţi de dulceaţa ei, trebuie să părăsiţi, măcar pentru o zi, bulevardele marilor oraşe.
România aceea minunată este definită de linişte, aer curat, miros de struguri, must, nuci şi parfumul inegalabil al grădinilor încărcate de rod. România aceea e la sat.
Sigur că majoritatea satelor româneşti arată ca pe timp de război. Nişte aziluri de bătrâni din care au dispărut nunţile şi botezurile, pentru că au dispărut tinerii. Au plecat să-şi facă un rost la oraş sau să câştige ceva bănuţi prin Occident. Sunt sate în care cu greu mai găseşti cinci oameni viguroşi, capabili să pună o punte peste apă.
Şi totuşi, chiar şi aşa îmbătrânite, chiar şi aşa părăsite, chiar şi aşa buimace după trauma cooperativizării, satele poartă în gena lor cromozomul miracolului. Uliţele nu mai au viaţa de altădată, dar au rămas la fel de parfumate. Mai puţină forfotă, dar mai multă nostalgie. Mai puţine glasuri de copii, dar mai mult ciripit de păsărele. Nici comunismul, nici tranziţia, nici exodul n-au reuşit să ucidă sufletul satului românesc.
Locuiţi la oraş? Încercaţi o evadare în aceste zile! Culegeţi struguri, transformaţi-i în must şi beţi-l din ulcele de lut, în jurul unui foc de tabără, asortându-l cu nuci proaspete, cartofi copţi în jăratic şi un pic de pastramă de oaie! Iar când se lasă întunericul, aruncaţi o privire spre cer: veţi vedea mii de stele, care aşteaptă doar să întindeţi mâna,
