Ce artist aş fi fost acum - scrie Camus într-unul din "Caietele" sale - dacă la 17 ani aş fi fost iubit.

Am dat din nou peste această provocatoare însemnare într-unul din caietele mele din studenţie, în care notam fragmente din cărţile citite, dar şi observaţii interesând creativitatea, stilul, experienţa de viaţă precum şi referirile unor autori pe care-i admiram la autorii pe care aceştia îi admirau. Ca într-un lanţ al slăbiciunilor nobile.

Din când în când deschid la întâmplare câte un caiet dictando din acei ani de acumulări afectuoase, ca să observ cum mă întorc la unele citate ca la nişte descoperiri care trebuie continuu reevaluate. Într-un fel gândeşti la ce fel de om ai fi devenit la 30 de ani, dacă ai fi fost iubit la 17, şi în alt fel la 60 de ani. La 30, memoria anilor în care ai fost lipsit de iubire pare ameliorabilă. La 60 de ani ştii că ai rămas cu o infirmitate sufletească de nevindecat. Internatele, din care nu ieşi în lume decât duminica după-amiază şi numai câteva ore o dată cu servitoarele şi cu soldaţii, sunt pentru băieţi exact ce sunt şi pantofii chinezeşti de lemn care ţin laba piciorului mică şi delicată împiedicând creşterea.

S-ar putea să fie la fel şi pentru fete. Dar, pentru că la 17 ani, singurele fete pe care le puteam aborda duminica, în porţia de patru ceasuri libere pe străzile adormite ale Mediaşului, erau servitoarele şi căministele de la "Emailul Roşu", aduse cu momelile vremii de la ţară, iubirea trebuia amânată. Nici uniforma kaki, lălâie, şi cismele scâlciate, purtate de mai multe promoţii de internaţi, nu stimulau visarea şi aşteptarea. Ca să nu mai vorbesc despre chimicalele care ni se băgau în ceaiul de dimineaţă ca să ne ţină calmi şi neînţărcaţi.

Greaua moştenire a acelor ani sterpi a constat în discreditarea unor porniri fireşti spre tandreţe şi ataşament. În cazărmile din toa