Dacă acceptăm că statul este deţinătorul monopolului asupra violenţei legitime atunci trebuie să pornim de la premisa că statul este suficient de responsabil pentru a nu abuza şi pentru a limita numărul greşelilor. Că reprezentanţii statului (democratic) dau dovadă de suficientă raţiune şi respect faţă de proprii cetăţeni pentru a nu folosi violenţa decât în cazuri extreme, situaţii în care trebuie salvate vieţi sau prevenite dezastre de amploare. Avem de-a face cu un fel de calcul judicios (sau cinic, numiţi-l cum vreţi) al costurilor şi beneficiilor.

Or, atunci când însuşi preşedintele ţării, flancat de ministrul de interne, îi îndeamnă pe poliţişti să pună mâna “mai repede” pe arme şi să le folosească cu încredere te poţi gândi că au motive să lanseze astfel apeluri. Că or fi apărut la Palatul Cotroceni sau la ministerul de interne statistici care spun că numărul infractorilor periculoşi a crescut teribil de mult iar foarte mulţi cetăţeni oneşti riscă să cadă victime. Nu am văzut astfel de documente. La Palatul Cotroceni nu a fost înfiinţată nicio comisie care să ajungă la concluzia că România se transformă încet-încet într-un teritoriu neguvernabil după model somalez. Nici de la Interne nu a apărut vreunul dintre acei domni cu fireturi care să ne spună cu cifrele în faţă că trăim în raiul infractorilor. Ba din contră, politicieni şi poliţişti deopotrivă, îţi vor explica cu un zâmbet satisfăcut că raiul ăla e peste Dunăre, în Bulgaria, unde clanurile mafiote îşi fac de cap iar crimele sunt la ordinea zilei. În România, eeeee, în România e altceva. La noi nu e la fel.

Cu toatea astea, preşedintele a simţit nevoia să trateze poliţiştii de timiditate iar ministrul să plângă pe umărul bieţilor reprezentanţi ai legii obligaţi să completeze prea multe hârtii atunci când folosesc totuşi armele. Există aşa un fel de regret, de nostalgie falsă după eroul în