Nica a fost un ministru de Interne prost. La fel de prost ca ceilalţi miniştri de interne şi la fel de prost ca toţi ceilalţi miniştri ai guvernelor de după ‘89.
După criteriul prostiei el s-a plasat, aşadar, în standardul meseriei, cu mici variaţii valorice faţă de restul catastrofelor profesionale numite la ministerul epoleţilor. Pe timpul scurtului şi încâlcitului său mandat, hoţii, criminalii şi corupţii României n-au fost nici mai timizi şi nici mai activi ca altădată. Criminalitatea a fost într-o medie istorică, aceiaşi din anii trecuţi şi viitori, netulburată vreodată de numirea unui anume ministru la interne sau a altuia. Cu sau fără miniştrii ei de interne proşti, incapabili, numiţi pe criterii exclusiv politice şi cu mintea stându-le la alte prostii, România şi-a văzut an de an populaţia apăsată de aceeaşi statistică violentă.
Cu toate astea, premierul Boc, un premier la fel de prost ca toţi ceilalţi premieri de dinainte şi de după el, l-a demis pe Nica. “Dan Nica n-a reuşit să stăpânească strada” a zis Boc, uitând că nimeni n-a reuşit vreodată să stăpânească strada în sensul furtului de poşetă, al violului, al trasului pe nas şi al crimei. Dar mai ales uitând că, în curând, CHIAR NIMENI, nici chiar puşcaşii marini sau trupele OMON, nu va putea stăpâni strada când criza îşi va fi consumat, până la cotor, stipendiile de la FMI.
Nica, ministrul cel prost de la Interne a fost demis cu premeditare şi cu planuri de rezervă. Atunci când a comis fapta, autorul ei a sărit fără să-i pese, peste tot: peste protocolul coaliţiei, peste statistica borfaşilor, peste suspiciunile declanşate de un asemenea gest şi, mai ales, peste datoria, niciodată luată în serios, a bunei guvernări.
Miza e străvezie şi veche de când a inventat-o Ion Iliescu: victoria la prezidenţiale. Legitimă politic, previzibilă din punct de vedere tehnic şi absolut jegoasă în