Peste trei zile ne vom despărţi de luna septembrie. Datele cu privire la creşterea economică în trimestrul al treilea din 2009 nu sunt definitivate. La Institutul Naţional de Statistică încă se fac socoteli. Şi se vor mai face socoteli până prin noiembrie. Până vom afla rezultatul final, de la forul autorizat, ne mulţumim cu estimări transmise pe diferite canale.

Dacă în primele două trimestre din acest an ne-am aflat în plină recesiune economică, cifrele căderii PIB-ului oscilând între minus 6% şi minus 9%, sperăm să vedem în trimestrele al treilea şi al patrulea cifre ceva mai tonice. Poate chiar cu semnul plus. Dar nu faţă de trimestrul al treilea din 2008, fiindcă ar fi imposibil, ci faţă de trimestrul al doilea din anul curent.

Cu o condiţie: să fie pus semnul egal nu pur şi simplu între salarii şi muncă, raport adeseori nesemnificativ, ci între salarii şi recunoaşterea muncii de către piaţă.

Toate vor fi însă zadarnice, dacă nu va fi stimulat consumul. Pentru că România are nevoie de mai mult PIB. Dar de unde să iasă însă mai mult PIB dacă Guvernul nu va investi mai mult, dacă populaţia nu va cheltui mai mult şi dacă în companii cifrele de afaceri nu vor creşte? În plus, se complică şi problema protecţiei sociale.

Guvernul e tentat să facă trimiteri la creşterea economică, de care leagă soluţionarea cererii sociale. Dar este la fel de adevărată şi reciproca: înmulţirea problemelor sociale ar putea prelungi recesiunea. Cât poate fi însă întinsă, la noi, plapuma protecţiei sociale? E clar că ne confruntăm cu condiţii de viaţă aflate la limita de jos, care impun un grad sporit de protecţie socială. Aici se formează însă un cerc vicios, fiindcă recesiunea restrânge speranţa că ar putea fi multiplicate resursele necesare unei protecţii sociale adecvate. Oameni necăjiţi, îngrijoraţi de prelungirea crizei economice, sunt