Nu ştiu care a fost ideea din capul „părinţilor” Constituţiei când au propus formula parlamentară bicamerală. S-a invocat atunci o anumită tradiţie şi nişte modele extrem de convenabile. Principala raţiune a fost, cred, satisfacerea nevoilor de promovare a cât mai multor persoane cărora calitatea de parlamentar putea să le asigure scoaterea din anonimat şi s conferirea privilegiilor de care fuseseră lipsite până atunci. Mă mir doar că suma reprezentanţilor naţiunii a fost limitată la doar vreo 500 de persoane: unul la 44.000 de locuitori. Raport substnţial mai generos decât cel fixat de americani sau de englezi, ca să mă refer doar la componenţii defunctei axe băsesciene.

S-a constatat cât se poate de curând că cifra era umflată, că cel puţin jumătate dintre cei care satisfăceau stagiul parlamentar erau inapţi intelectual pentru acest serviciu. Dar lucrurile fuseseră tranşate iar pentru partide constituia un avantaj substanţial: aveau mai multe sinecuri de oferit contributorilor de campanie.Ideea cu care a venit, hodoronc – tronc, în plină agitaţie pre-campanie electorală Traian Băsescu nu e nouă. Ea a mai fost vânturată, în special de presă şi de societatea civilă, pentru că politicienii n-au avut niciodată motive să se despartă, fie şi parţial, de avantajele parlamentarismului: respect, bani şi influenţă. Pe ce se bazează Traian Băsescu când vine acum cu propunerea? Pe populismul ideii, în primul rând: care om normal, care trăieşte de azi pe mâine (şi asta e baza electoratului) poate să privească cu ochi buni ca cei care aţipesc prin Parlament să ne coste 7000 de euro pe lună? Că plătim ca să-i răsfăţăm, vreo 15 milioane de euro pe lună lunar, cheltuială care nu pare să se concretizeze în nimic palpabil pentru cetăţeni? Ca deobicei, preşedintele în exerciţiu a ales tema cea mai potrivită pentru a fi iniţiată şi dezbătută frenetic şi inutil, în detrimen