Decenţa, profesionalismul, respectul, creaţia, inteligenţa n-au cucerit românul de rând. Vă mai aduceţi aminte de „Zi-le, domnu’ Geo!“, îndemnul fabricat de răposatul show hrănit cu bilete de bingo? Desigur, aşa ceva nu se uită cu una, cu două. Mai ales când vorbim de vremuri în care televizorul fora adânc în creierul românului în căutare de pradă uşoară. „Zi-le, domnu’ Geo!“ ne sună încă în timpan ca o reminiscenţă a democraţiei născute strâmb.
Se ştie, ciupercăria naţională de bingo a murit lent, după ce poporul jucător a înţeles într-un târziu care-i miza din spatele numerelor: să cotizeze din economiile de familie la puşculiţa vânzătorilor de iluzii. Se întâmpla cam în epoca FNI-Caritas-Bancorex. Ape tulburi, înecate cu bani publici sau privaţi, în care descurcăreţii au pescuit vârtos după capturi uriaşe.
Au trecut anii de când jucătorii alergau după tichete mai dihai decât exploratorii în căutare de cupoane de privatizare în masă. Timpul a consumat ce era de consumat. Credulii, pe care statul laş i-a lăsat de izbelişte, jinduiesc şi azi după economiile risipite în jungla financiară românească. Feneiştii, de pildă, după ani de procese şi mitinguri nervoase în faţa Guvernului, au fost anesteziaţi uşor cu întemniţarea Mariei Vlas, dar în conturi tot le bate vântu’.
Să fi fost tunurile din anii ’90 maximum de naivitate? Au sădit păgubiţii de toate categoriile, în organismul societăţii, anticorpii care să prevină revenirea sugativelor perverse de bani? Nu prea. Experienţele sărăciţilor de până acum par să nu fi fost de-ajuns. Am fi putut vorbi de o fibră naţională mai sănătoasă dacă în cei 10 ani scurşi de la bingomanie şi feneism începeau să facă rating „constructorii“. Dacă aveau succes la public oameni care cred în proiecte şi idei ce nasc valoare, nu cei care vând mahala şi visul îmbogăţirii peste noapte. N-a fost să fie.
