Cugetarea de mai sus ii apartine unui medic clujean si s-a produs in vremurile cand Traian Basescu distrugea PNTCD. Acuma, unde nu-i potential, degeaba sapi, deci probabil ca actualul presedinte nu poate centraliza toata furia membrilor partidului istoric, ca nu erau nici domniile lor niste tuberoze intr-o glastra.
Si nici n-o centralizeaza. Dar ce perversa este istoria! In momentul pe care cronicarii il vor consemna drept "322", PNTCD era la fel ca acum: spart in doua.
Falanga "Milut" se lipise de PNL, cu care semnase un protocol de colaborare, si tragea din toate pozitiile in Traian Basescu, acuzandu-l de toate naduselile care au oparit societatea romaneasca. La doi ani si jumatate distanta, s-a declarat sustinatoare a sefului statului.
Tot atunci, falanga "Sarbu" se pozitionase in tabara lui Traian Basescu (unii lideri de atunci sunt acum parlamentari PD-L), atragand atentia ca protocolul cu PNL va distruge partidul, iar suspendarea presedintelui este o eroare. Adica tot faza cu distrugerea. La doi ani si jumatate distanta, s-a distantat de seful statului - "Romania este o corabie care a inceput sa ia apa, condusa de un carmaci beat pe o mare dezlantuita" (Radu Sarbu).
Zbaterea taranistilor, indiferent din ce tabara fac parte, de-a nu lasa partidul sa se distruga (?), imi starneste rasul. Dar este prima reactie. La a doua cugetare, imi sunt simpatici. Cu exceptia lui Marian Milut, care-si manageriaza aripa ca si cand ar conduce un butic, stradaniile taranistilor ar putea fi singura reprezentare a luptei in numele unei idei.
Oamenii astia stiu ca au pierdut trenul, au realizat ca vocea lor nu depaseste puterile unei fantome care deschide sertare intr-un apartament gol. Cei care stampileaza PNTCD sunt tot mai putini, fenomen care are loc cu degradarea increderii populatiei in clasa politica.
Ciu
