Timp de 27 de zile – mai mult ca oricând – ediţia XIX a Festivalului „Enescu” a atras un public extrem de numeros, astfel încât Ateneul, sala Palatului, Opera Naţională sau Teatrul Naţional au fost, în general, arhipline, oferta fiind deosebit de generoasă atât prin prezenţa unor ansambluri, solişti şi dirijori din elita mondială, cât şi prin repertoriul ales, incluzând opusuri din epoci şi stiluri diverse, de la baroc la contemporani.

Atracţia tot mai marcantă pentru muzica din veacurile trecute s-a reflectat în afluenţa impresionantă a spectatorilor care, şi în miez de noapte, au dorit să asculte maeştrii de referinţă precum „Les arts florissants” şi Williams Christie sau „Les musiciens du Louvre” cu Mark Minkowski la pupitru, dar şi „Il giardino armonico” sub conducerea lui Giovanni Antonini, excelând în opusuri de sec. XVII-XVIII, aplaudându-i din nou pe minunaţii muzicieni de la Lausanne care, ca de obicei împreună cu rafinatul Christian Zacharias, au încântat în creaţii de Haydn.

Plusuri şi minusuri

Din ampla „defilare” a marilor orchestre simfonice ar fi greu să aleg în topul preferinţelor, dar punctul culminant a fost, cu siguranţă, sosirea la Bucureşti a celebrei Concertgebouw – Amsterdam, cotată pe locul I în lume, cucerind ovaţii prin perfecţiunea sunetului, a liniilor şi construcţiilor ample, prin echilibrul permanent dozat, colaborând cu un spectaculos violoncelist – Johannes Moser -, sub bagheta vestitului Marris Jansons, pe care l-am regăsit apoi şi la pupitrul Orchestrei bavareze Radio, într-o seară de elevată frumuseţe.

Poate că orchestrele din Toulouse sau St. Petersburg, Maggio musicale fiorentino sau St. Martin in the Fields nu ne-au convins ca altădată, poate că Orchestra Radio France a surprins prin superbe prime părţi de concert, pentru ca după pauză să scadă mult ca implicare şi expresivitate, i