În bună măsură, clădirile în Bucureşti arată rău pentru că prin regimul fiscal ele au putut fi păstrate în proprietatea unor persoane care nu aveau veniturile necesare ca să le întreţină.

În bună măsură, imaginea unui oraş e o chestiune de impozite şi taxe. Bine calibrate, gândite într-un anumit scop, ele pot stimula sau inhiba. Desigur, principiul neutralităţii fiscale este unul obligatoriu, dar chiar şi aşa, atunci când pe lângă cuvântul dezvoltare se doreşte apariţia unui alt cuvânt determinant – armonioasă, logică, ecologică etc. –, impozitele şi taxele o pot impune. O pot impune, dar nu o impun pentru Bucureşti şi cu puţine excepţii nici pentru celelalte oraşe ale României. Reglajul parţial, dar absolut necesar care se poate realiza este dat de impozitul pe profit, TVA, taxe de autorizaţii de construcţii şi impozite locale. Cum (nu) funcţionează la noi toate acestea?

ANAF anunţa de curând că urmează să investigheze peste 7.000 de persoane în toată ţara (jumătate, cel puţin, sunt însă în Bucureşti) pentru neplata de TVA şi impozite pe profit în urma unor tranzacţii imobiliare cu scop comercial. Aceste persoane au făcut peste 5 tranzacţii de apartamente sau locuinţe începând din 2003, fără să plătească impozitele şi TVA-ul corect la stat. Este cazul deja notoriu al deputatului Negoiţă, cu cele peste 1.000 de apartamente vândute pe persoană fizică. Aici avem de-a face cu o flagrantă neclaritate a legii, care a făcut posibil acest tip de tranzacţii, deşi în Codul Fiscal e precizat că o tranzacţie în scop comercial (care presupune o serie de asemenea vânzări) se impozitează şi se taxează altfel. Interpretarea vagă a lăsat loc acestor abuzuri şi unui paradox: Bucureştiul este plin de blocuri aflate în proprietate personală. Nu proprietatea personală este de criticat aici, cât legislaţia proastă care a lăsat deschisă o asemenea poartă abuzurilor.

Re