Publicăm acest articol despre Balcic spre a sublinia trecerea nefastă a comunismului peste oraşe care ridică problema conservării patrimoniului.
Kruni (tracic), Dionisopolis (grec), Balcik (din sec. XVI). Un golf cald, mediteranean aproape, la o mare a exilurilor. Străzi în scări. Fântâni, cele mai multe, turcești. Câini părăsiți. Praf. Comunism nevindecat. Blocuri și magazine ponosite. Portul pare pedepsit la sărăcie. Vânzători cu capul în mâinile sprijinite pe genunchi. Un oraș-așteptând. Pustiit de sine. Mă simt trezită prea devreme. Construcțiile noi, care au năpădit litoralul și, nu mai puțin, dealurile alb-calcaroase, repetă linia îmbogățirii argaților, a căror cultură nu saltă peste pragul cailor putere ai SUV-ului de lângă. Kitsch apoteotic: palmieri din plastic înfipți în pământ (Hotel Hemingway). Și falusul exhibat, într-o erecție a hâdului, care a răsărit, mefistofelică atingere vizuală!, exact lângă Cuibul Liniștit. Ca să îngrețoșeze privirea. Ce-a rămas din arhitectura vernaculară? Pitite, greu de găsit, câteva case, al căror calm nu valurile îl tulbură, ci multele rânduri de pensiuni și hoteluri, bulucite spre a nu pierde vreun fir de nisip.
Cu o mâță-ghid, caut urmele de ani 19301940 ale creațiilor doamnei Henriette Delavrancea. Vila* fostului ministru de Finanțe Cancicov, a cărei grădină cu delicate coloane amintește antichitatea greacă, e relativ descuamată. Își poartă distincția aristocratică în pofida unui destin care nu trădează a fi fost prea generos. Ghiul Serai, casa de vacanță a familiei Dimitriu, nu e doar locuită, ci are și o poartă nouă. Fermecătoarele sale geamlâcuri sunt la locul lor. Scăpătarea își arată, și aici, chipul: aidoma unor dinți de viplă, câteva jardiniere din plastic se zgâiesc spre stradă. În jur, nou-apărute construcții frâng, cu prezența lor a-stilată, o epocă spre care, tot mai rar, caută câte cineva. @N
