Infecţiile cu HPV sunt descrise din Antichitate. După izolarea acestuia, la începutul secolului al XX-lea, a fost considerat un virus banal, lipsit de importanţă patologică, în ciuda ubicuităţii lui evidente, a contagiozităţii crescute şi a numeroaselor modalităţi de transmitere.
Opiniile ştiintifice s-au schimbat radical, începând cu 1970, când au apărut ipoteze asupra rolului oncogen al unor tipuri de HPV. Cercetările ulterioare au confirmat şi, în timp, au dezvoltat un tablou complex al implicaţiilor HPV în geneza a mai multor tipuri de cancere. În 2008, cercetătorul german Harald zur Hausen a primit premiul Nobel pentru medicină pentru cercetările sale privind rolul HPV în cancerul cervical.
TIPURI ŞI LOCALIZARE
HPV este un virus ADN, descriindu-i-se peste 100 de tipuri, dintre care aproximativ 30 cu tropism genito-anal. Virusul se localizează în stratul bazal al epidermului, afectând astfel tegumentul şi mucoasele. Tipurile 1, 2, 4, 26, 27, 29, 41, 57 produc verucile comune, tipurile 3, 10, 28, 41, 49 verucile plane, cele 6, 11, 30, 40, 45, 51, 54 sunt tipuri virale genitale cu risc scăzut (ce malignizează foarte rar), iar 16, 18, 31, 33, 35, 39, 45, 51, 52, 56, 58 sunt tipuri cu localizare genitală având risc crescut şi implicare în geneza cancerelor.
Transmiterea virusurilor se face prin contact direct, mai ales la nivelul unor mici soluţii de continuitate (abraziuni, tăieturi) la nivelul pielii. Mai rar, transmiterea se face indirect, prin folosirea în comun a prosoapelor sau lenjeriei sau umblând cu picioarele goale în vestiare sau băi comune. Traumatismele repetate, de exemplu la bărbierit, precum şi imunitatea scăzută (înaintarea în vârstă, sarcină, unele boli cronice) favorizează răspândirea lor.
Verucile genitale se produc prin contact direct în timpul actului sexual. Folosirea prezervativului est