Ea scria de mână titlurile revistei Ramuri, cu mult timp înainte să apară calculatorul. Apoi, odată cu înfiinţarea Facultăţii de Medicină, a lucrat ca desenator artistic până s-a pensionat. El a fost şeful Secţiei Arte plastice şi arte populare din cadrul Casei Regionale a Creaţiei Populare „Oltenia“, este membru al Uniunii Artiştilor Plastici şi vicepreşedintele Asociaţiei Caricaturiştilor Profesionişti din România. Îşi spun amândoi Bratu.
Îmbrăcaţi în paltoane, cu fularul încolăcind gâtul şi câte o bască aşezată pe cap, s-au adunat în încăperea încălzită de soba cu plăci din teracotă, înaintea marii petreceri. Femei şi bărbaţi ascultau cuvintele pe care reprezentantul primăriei le rosteşte, ca pe un ritual, la facerea unui nou cuplu. Mai sunt 15 zile până la Crăciun. Tatiana şi Gabriel se cunosc de câţiva ani. Au fost colegi, apoi prieteni. Într-o toamnă, de Sfântul Mihail şi Gavril, au hotărât să se căsătorească. Pe spatele fotografiei alb-negru, un scris de mână cu cerneală albăstruie dezvăluie anul evenimentului: 10 decembrie 1966.
43 de ani mai târziu, acasă la familia Bratu. Camera de lucru, ce dă spre Calea Bucureşti, s-a transformat de mult într-un mic atelier cu gust boem. Masa cu lampă roşie aplecată peste schiţele, cărţile şi caietele împrăştiate cu gând absent e busola universului. Acolo sunt adunate cele mai importante momente ale prezentului: o idee, un proiect, o caricatură aproape încheiată, un inventar bătrân de cinci decenii. Printre ele, ustensilele secundare ale creaţiei: creioane, gumă de şters, rigle. Jur-împrejur, cărţi. Volume de poezie, albume de pictură, monografii, istorii, romane. Aproape toate, martorii unei vieţi în doi. Tatiana - cei apropiaţi îi spun Kuki - şi Gabi au fost colegi la Şcoala Populară de Artă, în clasa profesorului Ion Hagiescu. La vremea aceea, nici un gând romantic nu i-a transformat într-un cuplu. „În
