Se acordă MONEI PIVNICERU, preşedinta Asociaţiei Magistraţilor din România.

Pentru greva încinsă peste România vreme de o lună, magistraţii ar fi putut să-şi aleagă liniştiţi sloganul „magistraţi din toate ţările, uniţi-vă!”, întrucât grija pentru banul lor (şi doar al lor) i-a urcat pe metereze. Ţara noastră a avut prilejul să fie încă o dată unică pe pământ, dacă nu cumva, între timp, Congo, refugiul ultim al românilor în vreme de urgie, n-o fi înregistrat ceva asemănător. Sleit de salariile magistraţilor, cu sporuri dobândite ilegal, dar „cu celeritate“, cu firmele blocate în procese nejudecate, statul român a primit de la magistraţi o lecţie exemplară, mai ceva decât cele administrate de minerii lui Miron Cozma în ‘90, ‘91 şi ‘99.

Cu acest prilej, Mona Pivniceru ne-a intrat în case aproape zi de zi, pe cam toate canalele existente şi, cu vorba ei moldovenească, ne-a explicat că ea nu e decât o portavoce a „păsurilor“ judecătorilor, că Legea salarizării unice e, vai!, „lovitură de stat deghizată“, că ea este supusă unui „martiraj“, că a fost ameninţată că i se va sparge casa, că va fi maltratată, că serviciile secrete sunt pe urmele ei etc. Dar ea a rămas vitează: i-a tras un perdaf preşedintelui, chiar dacă acesta se uita la ea „ca la Dumnezeu“, l-a pus la colţ, pe coji de nuci, pe ministru, a scris plângere la Europa şi multe altele.

Ca şi ţăranul încolţit de comunişti cu cotele, care striga în gura mare: „nu cedau!“, Mona Pivniceru nu a cedat. De ce-ar fi făcut-o?! Are un venit lunar de 186.550.000 lei vechi. Are distincţia „Reper moral şi profesional pentru ceilalţi magistraţi“, acordată de asociaţia pe care o conduce, AMR. Are o frumoasă proximitate cu celelalte doamne din justiţie, Viorica Costiniu şi Lidia Bărbulescu. Are de dat, în cele din urmă, un bun exemplu tinerilor care şi-au tras peste cap roba. Nu are, în schimb, şi din câte se