Ori de cate ori in Romania anului 2009 a avut loc un eveniment important si plin de consecinte din punct de vedere politic sau economic, PDL si PSD s-au acuzat reciproc de nepasare, incompetenta, rea-credinta, ipocrizie etc. Cele doua partide s-au aflat de multe ori pe punctul de a arunca in aer protocolul de guvernare si de a transforma Cabinetul Boc intr-un scurt paragraf din tabelul cronologic dedicat tranzitiei.
Inainte de alegerile europarlamentare, ai fi zis ca soarta bietului Guvern atarna de un fir de par. Cei doi colosi – PDL si PSD – aveau nevoie de spatiu de manevra electorala, iar sagetile reciproce lansate prin sacrificarea fara mila a oricarei preocupari serioase in directia unor politici publice coerente pareau sa slujeasca cum nu se poate mai bine scopurilor imediate ale campaniei.
In momentul in care, cu delegatia FMI in tara, ministrul de Finante a anuntat ca scaderea economica va fi dubla fata de cea prognozata, adica nu de -4%, ci de -8%, PDL si PSD au inceput sa zbiere unii la altii, folosind ca arsenal si numarul de posibili concediati din randurile birocratiei de stat, pe o scara de la 8.000 de persoane pana la 300.000. Asumarea raspunderii Guvernului Boc asupra celor trei legi a provocat o suita de replici si contrareplici care au macinat energii demne de cauze mai bune si au afectat inca si mai grav autoritatea deja iluzorie a premierului.
De ce insa au asteptat Traian Basescu si primul-ministru atat de mult si au folosit un pretext atat de nebulos precum autocarele electorale ale lui Dan Nica pentru a inlocui pe unul sau altul dintre ministri?
Emil Boc ar fi avut si pana acum motive absolut legitime sa inlocuiasca diversi ministri, fie ei de la PSD sau de la PDL. Premierul a fost pus nu o data in situatii nu doar stanjenitoare pentru statutul sau de sef al Executivului, ci si profund daunatoare pentr
