Instinct politic, cinism, iniţiativă reformatoare, mişcare pur electorală, îndeplinirea propriului program în pofida unui parlament mereu ostil şi antireformist, lovitură finală dată celor 322, populism şi reformism. Toate la un loc.
Mişcarea abilă a preşedintelui de a organiza referendum pentru unicameralism, exact în ziua alegerilor, conţine în doze bine cântărite câte ceva din fiecare. Lucru pe care l-au înţeles cu întârziere şi mediocrii săi contracandidaţi, încremeniţi în proiectul atacului la persoană. Li s-a servit o mostră din ceea ce înseamnă în politică a juca. Contestabilă şi salutară în acelaşi timp, strategia preşedintelui ar putea fi câştigătoare. Preia conducerea campaniei, impune o temă de substanţă, dar şi cu priză la public, îşi obligă adversarii la repoziţionări, dar mai ales la justificări şi defensivă, creşte miza şi, implicit, mobilizarea la urne.
Desigur, i se pot aduce preşedintelui nenumărate reproşuri, de la faptul că îşi foloseşte în mod neloial puterea funcţiei în campanie în detrimentul adversarilor, de la utilizarea, poate abuzivă, a adversităţii cetăţenilor împotriva parlamentarilor, la inconsistenţa unor argumente de tipul costurilor şi al reducerii corupţiei (democraţia nu se judecă neapărat în termeni financiari şi nici corupţia nu scade direct proporţional cu numărul aleşilor). Şi până la acuza de înşelătorie cu bună ştiinţă, dată fiind improbabilitatea ca, în final, electoratul să primească satisfacţie şi să asiste la o revizuire a Constituţiei în sensul unicameralului.
Dar care era alternativa? În general, care este soluţia pentru un şef de stat, oricare ar fi el, de a-şi îndeplini programul, în condiţiile în care parlamentul i se opune, guvernul este incapabil şi societatea spălată pe creier de televiziunile mogulilor? Dincolo de componenţa esenţialmente electorală a mişcării preşedintelui, un lucru e clar
