„Music-Hall“ are ingrediente care îl califică într-un meniu de lux, dar îşi ratează adevărata temperatură de fierbere. Fanny Ardant mimează anost ratarea în spectacolul regizat de Lambert Wilson. Interpretarea ei are prea puţini fiori de veridicitate. Vedeta franceză în vârstă de 60 de ani a păstrat distanţa faţă de publicul de teatru din România. De la înălţimea scenei Odeonului, un teatru frumos, în care rochia ei fină a foşnit elegant, Fanny Ardant a jucat per ansamblu bine, dar cu o lipsă de entuziasm pe care rar a putut să şi-o ascundă.
Nu a mai avut în spate o armată de cameramani, ingineri de lumină şi profesionişti ai imaginii care s-o ajute să strălucească. Nu a mai fost aureolată de gros-planuri sau contre-jour-uri viclene. Părăsită de arsenalul tehnic, Fanny Ardant s-a transformat, pentru secunde întregi, într-o actriţă obişnuită, fără să-şi propună asta.
Textul lui Jean-Luc Lagarce este greu de dinamizat, iar regizorul Lambert Wilson a preferat să rămână un prizonier al volutelor de multe ori terne ale dramaturgului. Paradoxal, „Music-Hall“ nu are muzică, ci îşi propune să valseze prin textul său.
Dar spectacolul de o oră şi jumătate s-ar putea dispensa fără probleme de 1/3 din îmbulzeala de cuvinte, contrabalansând cu un mai mare accent pe pasiune. Teatrul este molipsitor static, iar singura senzaţie de prospeţime este incursiunea în vis - colorată, viabilă şi capabilă să trezească în tine emoţiile pe care le aştepţi de la un asemenea spectacol.
Părţile lui cruciale sunt conţinute într-un lung monolog, pe care corpul îl respinge („Music-Hall“ îţi dă, fizic, o senzaţie de amorţeală periculoasă), dar căruia mintea reuşeşte totuşi să-i absoarbă liniile de putere: sfârşitul unei cariere este dezolant, decăderea se trăieşte în singurătate, până la nebunie nu mai e decât un pas. Jean Luc-Lagarce a scris d
