Experienţa de viaţă (densă, dramatică, excepţională) şi un spirit curios până la febrilitate fac din proza lui Ion D. Sîrbu un spaţiu de încercare şi încadrare a existenţelor umane.
Viaţa scriitorului irumpe în romanul „Adio, Europa!” (reeditat la Corint). Eroul, Candid, împrumută numeroase date biografice şi devine un perfect alter ego al lui Dezideriu Sîrbu.
În ochiurile strâmte ale Istoriei ce îl cuprinde pe Candid, acesta nu se poate împotrivi nicicum celor care l-au transformat într-o victimă. Dar, la nivelul accesibil numai naratorului prim, protagonistul se poate răzbuna (cum o şi face), trecându-şi duşmanii prin apele acide ale ironiei. Sa tira apare progre siv sau fulgurant, ieşind, practic, din toate cutele intervenţiilor lui Candid sau ale Olimpiei şi vizând întreaga articulare a regimului comunist.
De la orice mărunt fapt epic se poate ajunge, dintr-odată, la radiografierea comunis mului local, regional, naţional, sovietic şi glo bal, la calificative usturătoare aplicate stân giştilor occidentali, la evocarea tragicei vân zări de la Yalta... Ceea ce sugerează şi întăreşte Ion D. Sîrbu, prin intermediul intrigii susţinute şi al comentariilor proprii intercalate în ea, este răul sistemic al acestei lumi, care apare ca perfect articulată şi coerentă în tumoarea ei morală. Isarlîk-ul imaginat de autor se află la antipodul celui luminos din poezia lui Ion Barbu. Întâlnim şi aici „o slavă stătătoare”, numai că într-un alt sens: Puterea este organizată piramidal şi ca o reţea strânsă, suficient de elastică şi de rezistentă pentru a nu putea fi ruptă din interior. Protagonistul are însă acces la înţelegerea deplină a lumii în care este captiv.
Un roman cu majusculă, nu numai prin mesajul antitotalitar, ci şi ca scriitură.
