Dragoş Buhagiar (44 de ani) a fost răsplătit cu cinci premii UNITER pentru scenografie. Fuge departe de Bucureşti, un oraş care îl consumă, pentru a găsi oameni interesaţi cu adevărat de teatru. Inovează, suferă pentru eşecurile lui, îi e frică să nu dea greş şi este mai degrabă un om de echipă decât un scenograf autoritar. Domnule Dragoş Buhagiar, cum s-a născut scenografia pentru „Toţi fiii mei“, spectacolul Teatrului Naţional din Bucureşti regizat de Ion Caramitru?
În primul rând de la text. Cel puţin în cazul lui Arthur Miller, aşa s-a întâmplat. Îl citisem în facultate, pentru că am avut şansa la sfârşitul anului IV să fiu invitat de Andrei Şerban, alături de Felix Alexa, să montăm „Vrăjitoarele din Salem“, la Sala Mare. Când lucrez un text al unui anumit autor studiez ce a scris. În cazul de faţă, am încercat să mă dezvolt alt-fel, pentru că aveam de-a face cu o problematică extrem de realistă, culmea, la fel de actuală şi în zilele noastre.
Povestea asta cu averile făcute peste cadavre este o problemă la zi şi destul de dură. Cumva, Miller te cam obligă, ducând libertăţile tale ca scenograf mai mult în zona proporţiilor. Nu poţi să dezvolţi o imagine decât în sensul propus de el. Tema în acest caz era: grădina unei case în care locuiesc oameni cu bani, nou- îmbogăţiţi, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cam de aici am pornit.
Ce devenea interesant pentru mine era că arhitectura perioadei respective era de avangardă, pentru că au fost modificări mari în volumele şi facturile caselor. Atunci, am mers pe o documentare în epocă a anilor `30-`40. Şi, deşi ea pare o casă din zilele noastre, din punctul meu de vedere e epocă ce am făcut. La nivel de costume, mai degrabă am fost tentat să mă duc mai mult spre film decât spre teatru.
Pe scena care „înghite“ primele rânduri din sală privirea se scufun
