Marţi, 29 octombrie 2009. PSD e, formal cel puţin, încă la guvernare. Nu e neapărat o veste bună pentru social-democraţi.

Cine scanează cinstit istoria adusă la zi a relaţiei PSD-PDL în formula guvernamentală forjată după alegerile parlamentare de la finele anului trecut nu poate să nu observe că, până de curând, marele încasator al acestui duet a fost PD-L.

Pedeliştii au făcut eforturi serioase şi au reuşit să impună ideea că sunt un partid aflat în totalitate la putere. Această prezenţă plenară are mai multe explicaţii, dar nu voi insista asupra lor aici.

Pesediştii, în schimb, sunt autorii multor gesturi politice care trimit, neechivoc, la ideea de opoziţie. În premieră la putere din postura de partid care nu mai e „vioara întâi” şi care, pe deasupra, nu mai are nici preşedintele, PSD a facut şi opoziţie part-time, in perioada decembrie 2008-septembrie 2009. O discuţie despre opoziţia practicată de social-democraţi în această ultimă perioadă e, de asemenea, complicată şi, dacă s-ar face, ar fi de neevitat observaţiile cu privire la taberele din acest partid care au executat, de-a lungul ultimului an, mai multe partituri de opoziţie.

În ciuda unor disidenţe adesea atent calculate şi îndelung afirmate şi, de asemenea, în ciuda unor şicane relativ discrete ale pedeliştilor (+Traian Basescu) la care au fost supuşi cei din PSD, social-democratii au ramas la guvernare. Să nu ne îmbătăm cu vorbele goale pe care le enunţă, pe post de explicaţii, Geoană, Dragnea et comp. – pesediştii au rămas la guvernare nu pentru a rezolva criza, ci, dimpotrivă, pentru a se apara de efectele negative ale crizei. A sta la putere, în vreme de criza, e mult mai securizant decât a face opoziţie. De altfel, împreună cu pedeliştii, social-democratii sunt artizanii unor programe anticriză care i-au exasperat pe specialiştii care ne evaluează.

Capcana puterii care