Sunt „de stânga” de la natură. Nu am opţiuni în sensul acesta. Aşa m-am născut. La propriu, deoarece mâna mea dreaptă e incomplet dezvoltată.
Acest fapt a devenit de-a lungul timpului un instrument de testare a oamenilor pe atât de eficient pe cât a fost de involuntar.
Concluziile acestor teste sunt mixte, dar mai degrabă amare decât dulci. Înainte de toate, modul în care alţii au reacţionat la mâna mea dreaptă - sau mai bine zis la lipsa acesteia - mi-a demonstrat de o manieră aproape irefutabilă cât de mare este prostia din spatele acelor tâmp-obidite despre cât de civilizaţi sunt vesticii şi cât de iremediabil neciopliţi sunt românii.
Adevărul este că, din „fabrică”, suntem cu toţii la fel. Prin prisma pe care am folosit-o eu, diferenţele vin din educaţie şi condiţionare socio-culturală, nu din oficiu.
Astfel, copiii mai mici sunt nedumeriţi şi curioşi, dar se obişnuiesc repede. Teama de diferit, potenţia lul de a discrimina nu intervin decât după ce părinţii au avut mai mult timp să transmită propriile valori şi prejudecăţi - sau lipsa acestora. Or, asta e ceva evitabil, nu inexorabil.
Pe de altă parte, la fel de universală este ipocrizia modului în care oamenii privesc diverse handicapuri. Mi s-a acordat adesea mai multă asistenţă sau înţelegere decât aş fi dorit, pentru simplul motiv că mâna mea dreaptă e ceva relativ uşor de asimilat sau de înţeles.
Nu de puţine ori însă, am văzut cum alţi oameni, cu handicapuri reale, mai pronunţate şi care ar fi avut o nevoie reală de ajutor aveau în schimb parte de un amestec revoltător de jenă stingheră şi nepăsare.
Deformitatea lor tulbura prea mult noţiunea de firesc, era o deviere prea mare de la ce se considera normal. Dacă handicapului i se adaugă un factor rasial, atunci prejudecata învinge aproape întotdeauna.