Varza acra si cirnati infulecati cu pofta? Nu. Bere multa sorbita pe muzica de fanfara? Nici macar. Vizitarea Reichstagului, trecerea pe sub Poarta Brandenburg sau pe Unter den Linden? Oarecum si asta doar pe fuga. Despre niciunul dintre stereotipurile clasice legate de Germania, in general, si de Berlin, in particular, nu va fi vorba in textul de fata. Asta pentru ca aici va fi relatarea unei curse de maraton, da, da, alergarea aceea pe o distanta de 42 de kilometri, care pentru multi e sinonima cu nebunia ori imposibilul, in timp de pentru altii e doar un mod firesc de a fi.
"Am ajuns la Berlin. De acum, tin-te! Administratie, armata, arte, stiinte, litere, tramvaie, drumuri-de fier, birji, chelneri, frizeri, public, pravalie, case, monumente, mincare, bere, tot, tot, prost, stupid, imbecil!". Acum mai bine de 100 de ani, Caragiale – retras la Berlin, satul si obosit de Romania fiind – cita senzatia de stupefactie a unui prieten ce lua contact brutal cu aglomeratia si viata din actuala capitala a Germaniei.
Ich bin ein Berliner
Sfirsit de septembrie 2009. E o dimineata frumoasa de toamna la Berlin. Soare moale. Aer bun, proaspat. Castane coapte pe trotuare, la tot pasul. De toate acestea as putea avea parte daca as vrea sa ies din “capcana” in care sunt prins. Un sarpe urias, de mii si mii de trupuri, m-a inghitit si nu vrea sa imi mai dea drumul. Pastrind proportiile, simt precum prietenul lui Caragiale, pentru ca in locul in care ma aflu – foarte aproape de Poarta Brandenburg, adica in plin centru - publicul si aglomeratia sunt cu supra-masura. Stau inghesuit intre 40 de mii de oameni si nu-mi e foarte confortabil.
Dar singur mi-am ales soarta. Astept startul maratonului de la Berlin. A ajuns la a 35-a editie, insa cel mai mult imi place ca aceasta e dedicata momentului caderii comunismului. Istoriei adevarate si cutre
