Cine l-a văzut pe Henk ten Cate dîndu-şi aere la Otopeni în faţa reporterilor şi a cameramanilor şi-o imagina că respectivul e un personaj. Un nume, o legendă. Altfel nu se explică felul înţepat, asta ca să nu spun golănesc, în care se adresa operatorului Pro TV, care, chipurile, îl deranja. Pretinzînd să nu mai fie filmat, Ten Cate uita că, în primul rînd, se afla pe un spaţiu public, în faţa aerogării, iar în al doilea rînd că, în mod normal, la orice aeroport din lume filmatul nu-i permis înăuntru decît după obţinerea unor aprobări.

Nu-s nici cameramanii de pe la noi nişte sfinţi. Dimpotrivă, e bine să nu te afli în faţa lor atunci cînd urmăresc, avînd camera deschisă, vreun subiect. Însă nici sclavii lui Ten Cate nu sînt, pînă la urmă, ca să-şi permită respectivul să-i trimită înăuntru ori să pună mîna pe obiectiv. Sau să le dea lecţii de cum şi unde să filmeze.

Revin la fraza cu care am început. Henk ten Cate şi-a făcut un nume ca secund al lui Rijkaard. Jucător obscur, apoi antrenor cu aceeaşi caracterizare (pentru cine nu crede să verifice pe Wikipedia), Ten Cate a fost luat ca ajutor de Rijkaard la Barcelona şi, în această postură, a cîştigat Liga Campionilor şi două campionate. Apoi a plecat, crezîndu-se suficient de valoros, să-şi încerce iar şansa ca principal. N-a făcut mare lucru însă, nici la Ajax, nici la Chelsea (ah, scuze, aici era din nou secund), nici la Panathinaikos pînă acum.

În primele sale luni la Barcelona, Ten Cate a avut cîteva conflicte asemănătoare cu presa catalană. Care a reacţionat cu multă duritate şi, după o serie de tackling-uri prin editoriale, preşedintele Laporta l-a chemat şi l-a sfătuit să aibă grijă ce relaţie are cu mass-media dacă intenţionează să-şi continue treaba.

Din păcate, între Bucureşti şi Barcelona singura legătură vine din prima literă a celor două oraşe. Aşa că noi n-avem ce să-i facem lui