Nu pentru că vorbeşte Despre biserica românilor din Transilvania aş semnala, întîi şi-ntîi, culegerea de documente externe ce acoperă perioada dintre 1744 şi 1754, publicată de Laura Stanciu, Keith Hitchins şi Daniel Dumitran (Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009, 492 p. + DVD). Problematica în sine, extrem de interesantă, în pofida titlului anodin şi generic al culegerii, trimite, de fapt, la modul în care se reflectă opţiunile şi oscilaţiile religioase ale românilor ardeleni între plecarea în exil a episcopului Inochentie Micu şi, respectiv, hirotonirea succesorului său, Petru Pavel Aron, abia un deceniu mai tîrziu. Momentul a fost unul decisiv pentru pregătirea viitorului. Pe de o parte, românii care o vreme au crezut că unirea era o simplă deplasare de accent în cadrul bisericii lor strămoşeşti au fost mustraţi, avertizaţi şi deşteptaţi de sosirea în principat a călugărului sîrb Visarion Sarai, fiind puşi să aleagă, în cunoştinţă de cauză, între credinţa răsăriteană din bătrîni şi obedienţa romană, între consecvenţa care perpetua rămînerea în marginea societăţii şi acomodarea cu austriecii, aducătoare de beneficii. Se contura astfel o turnură, o ieşire din indolenţa confesională, un act de opţiune personală, sub presiunea actualităţii imediate, ecleziastice, dar şi politice. Suspectat de instigare la turbulenţe, însuşi Inochentie Micu, episcopul greco-catolic, era chemat la ordine în faţa împărătesei, iar plecarea lui – care urma să devină definitivă – a lăsat în criză, vreme de o decadă, nou înfiinţata lui biserică. Pînă atunci, priviţi cu egală reticenţă de toate naţiunile constituţionale ale Transilvaniei, românii fuseseră, cel puţin, împreună, împărtăşind aceeaşi soartă. Acum însă, dintr-o dată, ei se regăseau scindaţi, fără o conducere spirituală proprie – cei ortodocşi –, şi cu o biserică plăpîndă şi în criză, suspectată de nesupunere la vîrf de către i