Aproape o lună întreagă, între 30 august şi 26 septembrie, s-a derulat mult aşteptatul Festival Internaţional „George Enescu“. Cum acesta se ţine din doi în doi ani, putem spune că ne reglăm şi ne raportăm existenţele în funcţie de acest eveniment. Ani cu Festivalul Enescu, ani cu Olimpiadele, ani cu alegerile prezidenţiale şi tot aşa. Astfel am avut parte de numeroase zile pline de acorduri muzicale, începînd cu spectacolul Oedipe, de la Opera Naţională Bucureşti, şi încheindu-se cu Simfonia a doua de Johannes Brahms, în interpretarea orchestrei Suisse Romande, sub bagheta dirijorului Marek Janowski. Multe evenimente. Dintre cele mai diverse şi variate. Fel de fel de concerte de muzică simfonică, corală şi de cameră, spectacole de operă balet şi ceva jazz, garnisite cu teatru şi expoziţii, simpozioane şi lansări de carte. Plus deja tradiţionalul concurs de compoziţie şi interpretare, transmisii în direct la radio şi televiziune, cîte şi mai cîte. În ţară şi străinătate, Serviciul de Presă al Festivalului a dat publicităţii un „raport final“. Formularea şi formulările din materialul numit concis „Informare“, ca şi textul său concluziv, ar putea aduce un zîmbet tandru şi tolerant, ţinînd cont de extrema seriozitate şi umorul involuntar al „materialului informativ“. Sigur că găsim acolo date tehnice şi financiare extrem de utile – unele cifre, eventual, pot fi evaluate „din ochi“ şi de către cei care au fost doar la concerte şi fără să stea cu pixul în mînă – dar, una peste alta, putem considera şi noi, spre marea satisfacţie a autorităţilor statului român, că Festivalul Enescu a fost un „succes deplin“. Şi şi-a atins „scopurile“ (sic!), cît şi „obiectivele“ propuse. Trecînd peste datele din „informare“, putem aprecia, cu subiectivismul fiecăruia dintre cei care au urmărit, atent şi zi de zi, festivalul, că reuşita lui, dincolo de „anumite aspecte“ şi dincoace