Nu am citit încă Îngeri pe carosabil, debutul în proză – de acum nouă ani – al Danielei Zeca (autoarea cîtorva volume despre jurnalismul de televiziune, a unui op de poezie publicat prin anii ’90 şi a unei cărţi despre poetica romanului poliţist), aşa încît nu pot măsura distanţa, dacă aceasta există, dintre eventualele „promisiuni“ ale debutului şi ceea ce autoarea izbuteşte în acest al doilea volum prozastic, Istoria romanţată a unui safari. Dar observ că romanul exotic al Danielei Zeca este scris cu un condei fin, manevrat cu eleganţa şi cu siguranţa de sine a scriitorului de talent. Ceea ce atrage atenţia de la primele pagini este o mare plăcere a scriiturii ce se degajă din frazarea efervescentă şi, deopotrivă, atent supravegheată.

Daniela ZECA, Istoria romanţată a unui safari, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză“, Iaşi, 2009, 244 p. Pe tot parcursul cărţii, simţi că autoarea scrie cu voluptate, că se implică în aventura propriului text în aceeaşi măsură în care se implică personajele sale în descoperirea unei lumi şi în trăirea unui miraj. Ai la un moment dat senzaţia că toate personajele şi toate micile lor întîmplări cotidiene, toată acea succesiune de tablouri – detaliate sau doar sugerate de cîteva tuşe fugare – ale unui Magreb văzut cu ochi de estet servesc doar ca pretext pentru o scriitură al cărei obiect este în primul rînd ea/scriitura însăşi. Daniela Zeca ţese un text intens afectiv, un text îndrăgostit, dar „îndrăgostit“ nu numai de lucrurile, de imaginile pe care ar vrea să le absoarbă din (i)realitatea (i)mediată, ci şi de însăşi ideea de a le absorbi, ca într-un vortex. Am putea identifica aici un simptom de narcisism textual, din care ies, ca la Filip Florian sau ca la Ara Şeptilici, frumoase pagini de gratuită contemplaţie, dar care se aliază totodată cu o anume fragilitate narativă. Ca roman poematic, Istoria romanţată a unui s