Printre persoanele cu dizabilităţi există mulţi potenţiali angajaţi care ar putea să reducă deficitul de talente sau să ocupe posturi din domenii în care nu există specialişti.

În Europa, faptul că firmele recrutează şi persoane cu dizabilităţi nu mai reprezintă o noutate, însă situaţia nu este la fel de roz şi în ţara noastră. Cadrul legislativ în ceea ce priveşte angajarea persoanelor cu dizabilităţi a intrat în vigoare în decembrie 2006. Aspectele legate de raportul de muncă al persoanelor cu dizabilităţi sunt reglate prin intermediul Legii nr. 448/2006, republicată în 2008, care prevede protecţia drepturilor persoanelor cu handicap. În cuprinsul legii sunt reglementate atât drepturile specifice persoanelor cu dizabilităţi, cât şi obligaţiile ce revin angajatorilor în acest sens. Legea stabileşte în sarcina oricărui angajator, ca principiu, obligaţia de a recruta persoane cu handicap, în măsura în care numărul total de salariaţi este mai mare de 50. Angajatorul în cauză trebuie să recruteze un număr de salariaţi cu handicap care să reprezinte cel puţin 4% din numărul total de angajaţi. În măsura în care această obligaţie nu este îndeplinită, pentru fiecare persoană cu handicap în minus neangajată, angajatorul respectiv va plăti unui salariat, lunar, la bugetul statului o sumă reprezentând 50% din salariul de bază minim brut pe ţară.

Drepturi specifice

Salariaţii cu dizabilităţi pot presta activitatea în baza unui contract individual ce presupune munca la domiciliu, caz în care transportul tuturor materiilor prime şi al produselor finite este asigurat de angajator. Salariatul în cauză beneficiază de drepturi specifice în cadrul contractului său de muncă. În primul rând, durata preavizului de concediere nu poate fi mai mică de 30 de zile lucrătoare (conform legii, preavizul la concediere, în mod normal, este de 15 zile lucrătoare,