Despre morţi, numai de bine? Poate aşa, în general, dar nu în cazul unor mari nemernici. Nu aşteptaţi să vărs vreo lacrimă pe mormântul lui Pleşiţă! Dispariţia sa poate provoca regrete doar printre torţionarii securişti. Pesemne că unii dintre aceştia chiar l-au admirat, poate l-au luat şi de model pentru eficacitatea metodelor sale. Şi pentru lipsa de omenie.

Şi totuşi, există un mare regret care însoţeşte dispariţia lui Pleşiţă: faptul că ilustrul ticălos n-a dat socoteală pentru răul făcut speciei umane. Pentru oasele rupte în anii terorii staliniste. Pentru „reacţionarii burgheji“ vânaţi prin munţi. Pentru atentatele puse la cale împotriva disidenţilor anticomunişti. Pentru tovărăşia cu un mare asasin al secolului XX: Carlos Şacalul.

Nicolae Pleşiţă s-a dus, dar a lăsat pe această lume – aşa strâmbă cum e ea - urma apăsată a unui scelerat. Unul care până în ultima clipă a vieţii sale s-a mândrit cu crimele comise. Şi care n-a dat niciun semn că ar avea remuşcări. Nu a cerut iertare victimelor sale. Nu a regretat. Nu s-a căit.

Nu s-a spovedit.

Atât să fi spus: „Îmi pare rău“. Dar n-a făcut-o. Ba dimpotrivă, ultimele sale apariţii televizate – la OTV, unde altundeva? – ni l-au arătat la fel de rău, de cinic şi de inuman ca pe vremea puterii sale absurde. „Vai, săracele victime!“, îi căina el, ironic, pe cei trimişi la moarte. Şi vorbea despre faptele sale – „două-trei crime şi câteva corecţii corporale“ - ca despre o gospodină care, pentru a-i ieşi ciorba bună, taie doi-trei pui şi curăţă câteva cepe.

Trecerea lui Pleşiţă prin această lume a adus multă suferinţă, dar şi o mare ruşine acestui neam: aceea de a fi produs un personaj atât de abject. Un personaj încărcat cu onoruri în timpul comunismului, recompensat cu o pensie uriaşă după prăbuşirea lui Ceauşescu şi îngrijit ca un erou de război în