De vreo cinci ani încoace se tot învârte ideea că următorul hegemon mondial ar putea fi China, dacă va continua să se dezvolte în ritmul cu care ne-a obişnuit. Ei bine, anul acesta, când China reuşeşte să fie singura ţară care păstrează o creştere economică de 8%, vocile care susţin viitoarea supremaţie a Chinei s-au înmulţit. Ceea ce mă uimeşte, însă, este nuanţa de admiraţie care se simte în tonul analiştilor, mai ales acum, la aniversarea a 60 de ani de Chină comunistă. Care aniversare, între noi fie vorba, va aduce ce e mai rău din defilările comuniste pe care le cunoaştem, doar că la o scară de un milion de ori mai mare. China reuşeşte să-şi păstreze creşterea economică, China trece la economia verde, China primeşte o putere mai mare de vot la FMI, puterea de inovaţie a Chinei creşpe zi ce trece, ce extraordinar este sistemul comunisto-capitalist al Chinei. Ok, dar asta nu înseamnă că trebuie să-mi şi convină. Bun, păi să vedem ce înseamnă China pe lângă minunea economică atât de lăudată. Libertatea de exprimare este practic inexistentă. Inclusiv accesul la siteuri precum Facebook sau Twitter a fost limitat sau chiar oprit. Tibetanii şi uigurii pot povesti cât de tolerant este guvernul chinez cu cultura lor. Miile de muncitori care mor în minele din China în fiecare an arată cât de mult contează o viaţă de chinez cât vine vorba de productivitate. Ţăranii din adâncul ţării care încă tânjesc la un bol de orez pot spune multe despre echitatea socială de aici. Mai ales în comparaţie cu cei 300.000 de chinezi care au în conturi peste un milion de dolari şi care, am citit undeva o statistică, sunt în majoritate fii sau fraţi de nomenclaturişti comunişti. Iar argumentul pe care l-am auzit adesea, că un miliard şi jumătate de oameni nu pot fi conduşi prin democraţie, nu stă în picioare. India, cu un miliard de cetăţeni, reuşeşte foarte bine. Aceste argumente şi încă alt