Deseori, inteligenţa nu reuşeşte să-şi realizeze bine funcţia. Uneori problema se află la începutul vieţii, ca în cazul patologiilor mentale severe, al deficienţelor profunde sau al unor grave traume din copilărie. Este vorba atunci de inteligenţe vătămate, iar acestea aparţin domeniului patologiei, subiect crucial, de care mi-ar plăcea să mă ocup atunci cînd voi avea ceva de spus. Alteori, problema se află la sfîrşit. Este cazul inteligenţelor eşuate, cărora le dedic acest studiu. Nu au suferit deficienţe la origine, dar au greşit drumul, s-au rătăcit, s-au lăsat duse în derivă. Lucrurile s-ar fi putut petrece altfel, ar putea chiar să se petreacă altfel, şi această posibilitate adaugă fenomenului un element tragic. Orice amator de psihologie ştie că Robert J. Sternberg este autorul unei teorii a inteligenţei foarte respectate în mediile academice. Pe deasupra, este şi un om ager, ce reuşeşte să facă scufundări pînă şi într-o băltoacă. Nu de mult, a publicat o carte care previne asupra unui paradox al condiţiei umane: Cum se face că persoanele inteligente pot fi atît de proaste? Este uşor să ilustrezi cu exemple realitatea fenomenului. Voi începe chiar cu mine. Întotdeauna am obţinut rezultate bune la testele de inteligenţă la care am fost supus şi, în ciuda acestui fapt, telecomanda televizorului meu este stricată de cinci ani, ceea ce face ca pornirea aparatului să fie o povară care mă irită şi mă face să pierd timp. Orice ar spune testele, comportamentul meu este absolut prostesc. Diane F. Halpern, una dintre colaboratoarele lui Sternberg la scrierea cărţii, dă ca exemplu de prostie legătura lui Clinton cu o bursieră. Fostul preşedinte al Statelor Unite îmi pare un tip foarte inteligent. De ce a făcut atunci ceva atît de prostesc? Răspunsul „din pasiune“ oferă o explicaţie prea puţin interesantă. Clinton însuşi şi-a analizat mai bine gestul după ceva vrem