Frecventarea marilor muzee europene reprezintă, fără îndoială, mai mult decît un prilej de instruire prin delectare. Fie că alegem să vizităm Museo di Capodimonte, National Gallery, Alte Pinakothek sau Musée du Louvre, ne îmboldeşte, în genere, ispita de a ajunge în proximitatea capodoperelor. Oricare ar fi motivaţia contextuală, pelerinajul (ideal) pe calea acestor formidabile depozite ale culturii europene rămîne profitabil, iar preocuparea de a le asimila este meritorie. Totuşi, abandonarea la răstimpuri a acestei via aurea, în favoarea unor trasee mai puţin bătătorite, nu poate fi decît benefică: îţi gestionezi, astfel, o igienică alternanţă între major şi minor, între abundenţa strivitoare şi restrîngerea măsurată; în plus, nu de puţine ori ai surpriza regăsirii, stingheră printre exponate comune, tocmai a unei capodopere. În chip analog, salba de cetăţi din jurul Florenţei – Siena, Pisa, Pistoia, Sansepolcro sau Arezzo – poate deveni, chiar şi pentru cîteva ceasuri, teatrul unor memorabile experienţe estetice; în locul grandorii, al monumentalului, ai parte de farmec şi de pitoresc local, iar hiperpopularizării turistice i se substituie surpriza descoperirii. O asemenea incursiune poate fi, bunăoară, încercată la Lucca, unul dintre acele oraşe toscane cu fizionomie deopotrivă inconfundabilă şi particulară. Te frapează aici, între altele, omogenitatea stilistică a arhitecturii ecleziastice, contrastul dintre geometria de castru a străzilor şi incinta fortificată, piaţa construită pe traseul oval al unui vechi amfiteatru sau arborii crescuţi pe terasa unui turn medieval. În raport cu aceste ornamente locale, speculate turistic, Museo Nazionale di Palazzo Mansi este mai curînd o prezenţă discretă. Situată în zona de vest a centrului istoric, aproape de margine, această instituţie se ascunde îndărătul unui front compact de clădiri. Nimic nu o particularize