E marti, dimineata… devreme, foarte devreme. Stau pe acelasi sezlong verde de pe balconul ce vrea, parca, sa se arunce în valuri. Marea e mai agitata astazi, la fel si mintea mea. Cei mai activi aleaga deja pe faleza si pe plaja, altii se lupta cu valurile în larg. Mi-a trebuit o noapte si câteva tigari pentru a-mi aduna, partial, gândurile si emotiile. Aseara ne-am întors din Ierusalim unde am stat doua zile, cazate la Reprezentanta Bisericii Ortodoxe din România, la locurile sfinte. O camera prea mare pentru noi în care ne-am simtit destul de straine, dar în siguranta. Duminica, era duminica atunci când am ajuns în Ierusalim. Alaturi de Maria “mica”, o studenta românca veninta din Anglia pentru a vedea locurile sfinte si Maria “mare”, cea stabilita în Ierusalim de 15 ani care îndruma pelerinii cazati la biserica si îngrijeste bolnavii din spitale, am pornit pe jos, spre orasul vechi. Aparatul l-am tinut în geanta pâna acolo, fiind nevoite sa trecem prin cartierul ultrareligiosilor care sunt foarte agresivi si deranjati de orice. “tine-l în geanta pâna-ti zic eu, sa nu cumva sa-i pornesti si sa ne pietruiasca”, mi-a repetat de câteva ori pe drum, Maria “mare”.
Zidul Plângerii sau Dumnezeu doar la nevoie
Am ajuns la Zidul Plângerii sau Zidul Vestic, locul cel mai venerat de evrei. Este singurul zid care s-a pastrat dupa distrugerea celui de-al doilea Templu al lui Solomon, în anii 70, de catre romani. Milioane de evrei se strâng an de an la Zidul Plângerii, pentru a se ruga si a plânge pentru distrugerea Templului care a fost timp de o mie de ani centrul lor religios si spiritual, cultural si social. De doua ori pe an, milioanele de biletete cu rugaciuni si dorinte catre Dumnezeu sunt scoase dintre crapaturile zidului si îngropate pe Muntele Maslinilor. Locul era populat mai mult de evrei, femeile în partea dreapta, barbatii în stânga. Corzi sensibile