Oamenii trecuţi prin viaţă susţin că nu te scuturi de relele care te-au marcat decât din clipa când începi să râzi de ele.
Le dau dreptate. De la Ceauşescu la armata făcută pe vremea lui, trecând prin coada la brânză, nesiguranţa în faţa Securităţii şi întreruperea apei calde sau a curentului, toate rănile s-au vindecat după ce au stat sub bandajul umorului. Terapie neconvenţională? Filosofie de doi lei? Iluzii izvorâte din depresie? Nu ştiu.
Încep să cred însă că, paradoxal, râdeam mai mult înainte, când rămâneam cu ochii în zare şi cu mintea dincolo de gardul din sârmă ghimpată. Lumea de azi se comportă anarhic, iar emoţia predilectă e iritarea. Oamenii dau buzna, se răstesc, insultă şi înşfacă bâta de baseball. Enervarea seamănă cu moartea: ne pândeşte pe toţi şi lucrează 365 de zile pe an, în trei schimburi a câte opt ore. Soseşte neaşteptat, ca o inspecţie a soacrei, şi îţi modifică pulsul şi pigmentul.
Caraghioslâcul cel mare constă tocmai în micimea surselor de iritare. Capsa nu pocneşte în faţa unei grozăvii, ci a unui fapt banal, care în alte locuri e depăşit cu un surâs. Neajunsul minor, abaterea fără importanţă, reacţia uşor nepotrivită - iată sursele unei iritări năprasnice. Pupilele se dilată, nările freamătă nervos, vena pulsează ameninţător, bărbia tremură apoplectic.
Între iritat şi iritator se instituie raporturi nebănuibile cu câteva minute mai devreme. Primul e convins că al doilea îi face în sâc, îi testează rezistenţa nervoasă, îl supune cu bună ştiinţă unui tratament umilitor. În cele mai multe cazuri, e vorba de simple năzăreli - rodul unei imaginaţii mai sensibile şi mai bogate decât s-ar cuveni.
Fandacsia lucrează mai ceva ca în jurul conului Leonida „şi nimica mişcă”. Există, e adevărat, şi situaţii când izbucnirea porneşte dintr-o pricină concretă. Şi nu mă gândesc la vânzăto
