Întâlnirea de la 22 mai 1968 cu scriitorii avea să rămână singura din toată perioada ceauşistă în care şeful partidului reacţionase pe loc în favoarea uneia dintre taberele care se sfâşiau canin în faţa lui. Fusese însă pripită înlăturarea lui Eugen Barbu şi a echipei lui de la revista Luceafărul, decisă şi cerută de un Ceauşescu foarte iritat în cursul acelei întâlniri, fusese o abilă mişcare tactică sau chiar fusese el, măcar pentru moment, convins de argumentele grupării anti-Barbu ? Toate aceste trei ipoteze par la fel de plauzibile.
Şi asta pentru că Eugen Barbu avea să fie doar temporar dizgraţiat de Ceauşescu. Un an mai târziu, în 1969, la Congresul al X-lea al PCR, fostul redactor-şef al Luceafărului avea să fie ales - vorba vine "ales"! - membru supleant în Comitetul Central, alături de unii dintre cei care îl atacaseră atât de violent în mai 1968 şi-i ceruseră capul (Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu). Peste încă un an, în 1970, avea să-i fie dată şefia anodinului buletin bucureştean de informaţie culturală Săptămâna culturală a Capitalei, pe care avea să-l prefacă într-o publicaţie de luptă permanentă împotriva Uniunii Scriitorilor, în genul presei de scandal de după căderea comunismului.
Capodoperă de oportunism şi perfidie, discursul ţinut de Eugen Barbu la Congresul al X-lea al PCR îl racordase fără complexe pe Eminescu la raportul prezentat de Ceauşescu şi la "programul" pentru un deceniu anunţat de acesta. Mai mult, îi elogiase, aici e perfidia, pe marii scriitori care "au cîntat socialismul", Arghezi, Bacovia, Camil Petrescu şi G.Călinescu, dar şi pe mai toţi corifeii realismului socialist (Beniuc, Jebeleanu, Stancu, Davidoglu, Deşliu, Baranga, Titus Popovici), desigur pentru a regreta cu lacrimi de crocodil că scrierile lor de altădată, "închinate marii opere sociale înfăptuite de poporul nostru", sunt ignorate, dacă nu c
