La cea de-a 53-a ediţie a Bienalei de la Veneţia, numită Making Worlds, printre expoziţii uneori foarte spectaculoase şi ostentativ grandioase, alteori sărăcăcioase şi inconsistente, am descoperit o poveste spusă de Mona Hatoum " artista palestiniană stabilită la Berlin " despre ruptură, alienare şi dezrădăcinare. Biografia Monei Hatoum este marcată de urmele adînci ale traumei exilului pe care o problematizează continuu în demersul ei artistic, împreună cu ideea de cămin, de acasă, de străin. Născută în Beirut, într-o familie originară din Palestina, este nevoită să ia calea exilului în 1975, din cauza războiului care izbucneşte în Liban. Dacă în anii ’80 arta Monei Hatoum se înscrie în tonul critic agresiv al artistelor feministe din Marea Britanie, treptat, discursul ei devine din ce în ce mai nuanţat, mai abstract şi mai simbolic.

Expoziţia "Interior Landscape" este găzduită de Muzeul Querini Stampalia şi este parte a unui proiect intitulat "Conservare il futuro", axat pe relaţia dintre arta contemporană şi istorie. Primul nivel al expoziţiei cuprinde lucrări inserate în colecţia permanentă a muzeului. Printre obiecte decorative, mobilier, ţesături şi porţelanuri din secolul al XVII-lea, stau ascunse obiecte domestice complet disfuncţionalizate, obiecte banale care devin respingătoare, ţepoase sau doar bizare. Lucrarea T42(gold), o reflecţie metaforică asupra identităţii personale şi a ideii de cuplu, este formată din două căni lipite una de alta, care, anulîndu-şi reciproc funcţia, devin inutile.

Al doilea nivel al muzeului este dedicat în întregime lucrărilor Monei Hatoum şi cuprinde instalaţii sau obiecte răspîndite prin încăperi, în care am simţit cum absenţa, invizibilul şi tăcerea devin imposibil de ignorat. Am simţit, plimbîndu-mă printre state imaginare, hărţi erodate de molii, umbre şi ţesături din păr uman, că există o legătură fragil