Pentru copilul sensibil care aţi fost, recuperaţi

Pîn amintire un ciorchine de liliac violet, îl puneţi într-o vază şi rămâneţi meditând la efectul aromelor care se păstrează în încăpere şi care mişcă delicat puterea cuvintelor spre zbor, spre încredere, poate spre un Dumnezeu ce îndreaptă lucrurile şi sentimentele ies din matcă pentru totdeauna.

Poetul de astăzi îşi regăseşte sufletul undeva într-un colţ umbros unde în numele odihnei şi al visului se întâmplă miracole. Recuperaţi şi o magnolie cărnoasă, de dragul altui anotimp, matern, poetic, fraged şi totuşi atât de puţin consolator. Lângă floarea alb-sângerie cade umbra caldă a unui zid. Vecinătatea bisericii dă un sens aparte ţesutului vegetal ca de ceară şi celui mineral durabil şi rezonând cu componentele sufletului tinzând spre desăvârşire: „Spre umbra caldă/ a bisericii de piatră,/ Florile cărnoase de magnolie/ Alb-sângerii,/ Rămase,/ Sub bolta care,/ Palidă şi-naltă,/ Tace,/ Îşi scutură petalele uriaşe,/ şi cerul,/ şi magnolia,/ Alb-sângerii,/ Înălţându-se,/ Treaptă cu treaptă./ Spre umbra caldă/ A bisericii de piatră" (Desăvârşire). Transcriu cu aceeaşi plăcere încă un poem din totalul de şapte trimise recent la redacţie. Intitulată Metamorfoză, convingătoare, plină de o substanţă vie, ca pe vremuri, când poeţii nu-şi sacrificaseră sufletul pentru trăiri nebuneşti, bolnave: „Mi-am înecat gândurile în balta de la marginea drumului,/ şi apa tot nemişcată a rămas,/ Mâlul netulburat,/ Când gândurile mele au căzut,/ Unul câte unul,/ În adânc.// În apa stătută şi grea/ Au înţepenit ca rădăcinile şi frunzele late de bălărie./ Stau spânzurate ca firele de iarbă,/ Scufundate în tăcerea vie/ A bălţii.// Împreună par vechi de când drumul, de când apa, de când pământul,/ Balta mâloasă în ale cărei spume/ Au crescut toate, şi rele şi bune,/ şi în care gândurile mele se vor face mormolo