În cazul afacerii din aceste zile, soarta bietei ţărişoare a depins de toţi cei care au deplâns-o. Iar salvarea bietei ţărişoare nu le cerea nici un sacrificiu. Le cerea să nu pună interesele bătăliei pentru putere înaintea intereselor ţării.

Caţavencu (ia poză, trece cu importanţă printre mulţime şi suie la tribună; îşi pune pălăria la o parte, gustă din paharul cu apă, scoate un vraf de hârtii şi gazete şi le aşază pe tribună, apoi îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganţă avocăţească fruntea. Este emoţionat, tuşeşte şi luptă ostentativ cu emoţia care pare a-l birui. - Tăcere completă. Cu glasul tremurat.)

Domnilor!... Onorabili concetăţeni!... Fraţilor!... (plânsul îl îneacă). Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare... suindu-mă la această tribună... pentru a vă spune şi eu... (plânsul îl îneacă mai tare.)... Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale... în aceste momente solemne... (de abia se mai stăpâneşte) mă gândesc... la ţărişoara mea... (plânsul l-a biruit de tot) la România... (plânge. Aplauze în grup)... la fericirea ei!... (acelaşi joc de amândouă părţile)... la progresul ei! (asemenea crescendo)... la viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze zguduitoare.) Chiar şi cei a căror cultură îşi are izvorul exclusiv pe Google ştiu acest celebru monolog din "O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale. Caţavencu, liderul unei grupări desprinse din partidul de guvernământ, ţine un discurs la o întrunire electorală. Prin geniul lui Caragiale, cuvintele mari, umflate cu pompa, gata să plesnească la prima înţepătură a realităţii, au devenit sinonime cu demagogia politicianistă. Pentru a smulge voturi, politicianul român e gata să jure că moare de dorul ţărişoarei sale. Evoluţia sa ulterioară, după ce pune mâna pe voturi, ne dezvăluie că invocarea ţărişoarei a fost o simplă şmecherie electorală. Ori de câte or