LA PRIMA vedere Alexandra poate părea un film despre război şi, dacă nu eşti atent, cu greu realizezi că este vorba despre războiul din Cecenia, acest război poate fi de oriunde şi de nicăieri. Scenariul semnat tot de Sokurov este dezarmant de simplu: bunica octogenară, Alexandra (Galina Vishnevsakaya), vine să-şi viziteze nepotul cu grad de căpitan Denis (Vasili Shevtsov) tocmai în tabara unde acesta se află cantonat cu garnizoana lui. Pe parcursul scurtei vizite, va fi cazată într-unul din corturile de campanie şi va mânca la popotă. Nici o clipă regizorul nu descrie o scenă de luptă, camioane şi taburi pleacă şi se întorc pe şi de pe un front invizibil pentru spectator, un singur cadru dezvăluie incendii în noapte, atât. Tabăra militară este ultimul loc unde ar putea locui o femeie în vârstă, şi totuşi, cu o naturaleţe şi o autoritate incontestabile, Alexandra îşi face simţită prezenţa inspectând locul asemeni unui general de divizie, punând întrebări şi nelăsându-se deturnată de soldaţii care păzesc un obiectiv sau altul. Curioziatea şi de o parte şi de alta învinge obstacolele, însă dialogul se desfăşoară minimalist, laconic, blocat adeseori de interlocutori. De fapt, tot ceea ce contează nu se adresează prin cuvinte, ci rămâne concentrat la nivelul privirii. Privirea spune ceea ce cuvintele nu reuşesc să exprime, iar această privire redată în numeroase gros planuri devine limbajul poetic al filmului, îi conferă un anumit lirism straniu, specular. În tot acest dialog al privirilor Alexandra joacă un dublu rol al unei feminităţi autentice, inoportune într-un corp erodat de vârstă şi într-o tabără de militari tineri şi a unei maternităţi ancestrale, arhetipale care în mod inoportun asociază orice vârstă masculină copilăriei. Nici una, nici alta nu au ce căuta pe câmpul de lutptă, iar miza fundamentală a regizorului se află aici, de a forţa această prezenţă şi