Pînă nu de mult, nu ştiusem ce înseamnă Caldera. Acum o priveam ca pe un peisaj aproape familiar. Prima oară îmi tăiase răsuflarea. Acum încercam să mă bucur calm şi pe deplin de frumuseţea locului, însă eram uşor apăsat de ideea că în cele din urmă va trebui să plec, că, în curînd, totul va fi doar o amintire. Aşa se întîmplă mereu şi, chiar dacă te-ai hotărî să rămîi definitiv într-un astfel de loc, vei sfîrşi prin a nu-i mai percepe frumuseţea. Unii îşi permit să se mute mereu dintr-un loc frumos într-alt loc frumos. În cele din urmă însă, şi aceştia vor obosi. Totul e trecător aşa cum şi umbrele norilor trec peste suprafaţa încreţită şi albastră a mării. Trecător e pînă şi peisajul din faţa mea, uriaşa căldare circulară cu cele două insuliţe din mijloc. Cea mai nouă a apărut abia acum 400 de ani. Înainte, acolo a fost mare. Şi mai înainte, în urmă cu 3600 de ani, totul era uscat şi peste întreg locul se întindea o mare insulă circulară şi prosperă. S-a declanşat însă teribilul cataclism care a afectat viaţa în aproape tot estul Mediteranei. Cerul s-a acoperit de nori groşi de cenuşă, pămîntul a fost zguduit de cutremure fără sfîrşit, iar apoi valuri gigantice au inundat partea centrală, prăbuşită, a insulei. Atunci era cel mai cumplit loc din lume. Acum e unul dintre cele mai frumoase. Vulcanul e însă tot acolo şi încă fumegă, am văzut cu ochii mei.

Splendidul local al lui Franco, în care stau pe şezlong cu picioarele întinse parcă deasupra Calderei, a fost printre primele apărute în zonă. Italianul a investit cînd turismul nu prea exista şi cînd amintirile ultimelor erupţii, din 1940 şi 1950, şi a cutremurului din 1956 erau încă vii. Unii îşi mai amintesc că în timpul celei din urmă erupţii, dacă două persoane stăteau una lîngă alta, în locul unde astăzi se află barul, nu se puteau înţelege între ele nici ţipînd. Deşi aflat la destui kilometri, vulcan