Pe acelaşi ton amabil şi conciliant cu care deja ne-a obişnuit, Florin Manolescu, în articolul Două întrebări (România literară, nr. 37, 18 sept. 2009), mă asigură că nu va recurge, asemeni mie, "la argumentaţia ad hominem, escaladată adjectival, şi nici la exerciţiile de prestidigitaţie prin care iei din demonstraţia preopinentului tău, pentru a-l contrazice, doar ceea ce îţi convine". Se repetă astfel învinuirea mai veche potrivit căreia, în cadrul controversei pe tema Două loturi, eu aş fi comis "cînteva omisiuni intenţionate", trecînd cu vederea o seamă de detalii, argumente şi afirmaţii apte să sprijine ipoteza funcţionarului escroc, care l-ar fi "tras pe sfoară" pe Lefter Popescu. Cum în mintea cititorilor s-ar putea eventual strecura impresia că aşa-numitele "omisiuni intenţionate" ascund cine ştie ce revelaţii senzaţionale, iată-mă dispus să le expun şi comentez pe rînd. Dăm aşadar filmul înapoi şi zăbovim din nou asupra articolului I. L. Caragiale faţă cu liber-schimbismul (România literară, nr. 33, 21 august 2009), unde Florin Manolescu arătase pe larg "ce n-ar fi trebuit să lipsească din contraargumentaţia dlui Ştefan Cazimir".

1. Mărturia lui Paul Zarifopol privind "pasiunea lui Caragiale pentru jocurile de atribuire, pentru pistele false şi pentru enigme" (de exemplu: "De ce s-o fi omorît Anghelache? Nici eu nu ştiu", sau "întrebarea tachinantă dacă Trahanache ştia ori ba că Zoe e amanta lui Fănică"). Nu înţeleg defel legătura acestor confesiuni ale lui Caragiale cu întîmplarea din Două loturi, cîtă vreme aceluiaşi Paul Zarifopol scriitorul îi împărtăşise geneza ideii directoare a nuvelei (culmea nenorocului: "să nemereşti două bilete de loterie cum le-a nemerit domnul Lefter din poveste"), fără însă a-i destăinui nimic despre întorsătura bizară a finalului. Sincerităţi selective, dorinţa de a pune la încercare perspicacitatea lui Zarif