DE CE părăseam exegeza şi cu ce temere explicam, în dactilogramă, la pagina 272: Plăcerea şi obsesia scrisului persistă pentru că nu-mi scutură lenea constitutivă, în timp ce cât am fost critic mă ştiam leneş însă nu mai eram. De unde posibilitatea, reală, şi ea grotescă, să fi fost mai consistente eseurile decât ce scriu acum. Nu adâncesc, nu construiesc, pun tuşă lângă tuşă, în spiritul pitoresc dar mărunt al majorităţii pictorilor autohtoni. Va fi intervenit şi foarfeca redactorului, să îndepărteze acel ireverenţios „mărunt", mai ales că nu la contemporani, ci la pictorii noştri clasici mă refeream? Posibil. Pentru restul confesiunii, explicaţia renunţării la ea nu o am. Poate n-a părut responsabil pentru un intelectual de tip nou să-şi proclame lenea şi, pe de altă parte, dezinvoltura faţă de o specie literară atât de respectabilă şi de trebuincioasă, ca să vegheze asupra bunului mers al lucrurilor, cum este critica literară. Nu fiindcă aşa ar fi gândit Mugur. Îndrumătorii lui din umbră, sigur, aşa gândeau.

Sunt apoi rânduri de un ridicol pe care încercasem să-l sancţionez prin semne de exclamare. Poate nu mi s-a părut de ajuns. Continuam să trec pe sub furcile caudine, de data asta cu referire la trecut: Înţelegeam unele lucruri, mă bucuram de altele, dar le contaminam fără strângere de inimă cu amuzamente facile. Nu umpleam vidul cu o închipuire de plin (!). Impresionanta „închipuire de plin" desemnează, s-a înţeles (?), iluzia că-ţi umpli golul cu ceva spornic scriind (mai ales despre cărţi). Sau alta, şi mai şi, despre o familie nepătrunsă, nici atunci nici acum, prin mine sau prin fete, în zona elevată a spiritului şi a frumosului decantat de contingent (!). Frază cu atât mai uimitoare cu cât verbul a decanta îmi evocă irezistibil o cantă, adică o bănăţenească vadră, o găleată, sau cum să-i spun?

Ajung acum la fragmente nu e