Cum mă aşez în faţa televizorului, simt că intru într-un regim de grădiniţă sau de internat. În toată clipa se aude colocvialul, dar imperiosul "haideţi". "Haideţi acum să vedem..., să vorbim..., să aflăm..." sau chiar "haide, etc." Expresiile reprezintă, bănuiesc, traducerea englezescului let’s. Dar, în româneşte, ele sună a ordin de încolonare adresat, imparţial, publicului şi invitaţilor emisiunii. Tineri prezentatori de ştiri sau moderatori, toţi la fel de suverani, par să ne ordone încotro să privim, cît să auzim, unde şi cînd e potrivit să ne concentrăm atenţia. Un fel de guvernante mediatice, ei fac impetuos program de vorbire invitaţilor, program de receptare publicului. N-am auzit niciodată pe vreunul dintre ei spunînd "vă propun acum să...", "vă invit să...". Li se par probabil expresii prea lungi ori prea puţin persuasive, mai fără vlagă, decît şfichiul lui "haideţi...". Iar timpul trebuie economisit la sînge, ritmul nu trebuie să scadă. N-am auzit niciodată pe vreunul dintre ei " după ce se bîlbîie sau greşeşte " spunînd "îmi cer iertare". În televiziune, cu excepţia emisiunilor culturale, nu e timp, probabil, de convivialitate şi fineţuri. Aici domneşte paternalistul "haideţi...". De cîte ori îl aud, îmi vine să-mi eliberez cotul de glasul diriguitor, să revendic distanţa ce mi se cuvine faţă de omul din platou şi materialul lui.

Nu e oare distanţa între subiectul receptor şi materialul, care i se propune, însuşi spaţiul de libertate al judecăţii, al înţelegerii, al conştiinţei? Prin stilistica lor, canalele româneşti de televiziune ne refuză acest spaţiu, în loc să îl construiască. Omul de televiziune nu spune "îmi cer iertare" fiindcă şi-ar mina, probabil, astfel, poziţia de comandă. Scăpaţi de dictatura totalitară, suportăm difuza dictatură mediatică a unor autoproclamaţi "stăpîni de gîndire". Iar publicul tolerează, în majoritatea lui, ace