Nu Ştia câtă vreme să fi trecut de când privea absent picăturile de ploaie prelingându-se încet pe suprafaţa netedă de sticlă. Afară parcul spitalului avea ceva cenuşiu deşi seara era plăcută, cu aerul încurajator al începutului de primăvară, dulce ca o promisiune, cu o lumină neobişnuit de limpede, copacii decupându-se puternic de parcă ar fi fost un colaj. În rest, verde.

Mai stătu aşa o vreme, apoi desprinzâdu-şi anevoie privirea de la fereastră, cercetă bolnava. Dormea. La cap bandajul i se însângerase puţin. Respira greu. Îi privea pentru a mia oară trăsăturile. Chipul ei era acum destins, frumos, doar când se trezea se preschimba brusc, de parcă l-ar fi înlocuit altcineva, sau altceva. Chipul durerii. În acea clipa sună mobilul. Luiza. Îl comută numaidecât pe mut, lăsându-l să sune. N-avea stare să-i vorbească, deşi îi lipsea, şi apoi ce să-i fi spun?? Că până şi gândurile i se impregnaseră de atâta boală, de sânge şi dezinfectant? Nu, mai bine nu.

Matei se afla de aproape trei săptămâni în micul oraş de provincie. Lucra ca traducător şi interpret la firma tatălui său din capitală. Era mulţumit profesional, apreciat şi foarte căutat pentru cele cinci limbi străine pe care le vorbea fluent. Noi facem munca cea mai ingrată cu putinţă, se amuza să le spună prietenilor la bere. În vreme ca alţii au profesii concrete, sunt avocaţi, economişti, sociologi, istorici, ingineri, profesori, noi suntem neguţători de cuvinte, cei care schimbăm mereu colecţia de cuvinte ce se potriveşte evenimentului. Şi apoi e greu să te pricepi la toate, de la sindicate, şi îngrăşăminte pentru porci, la asigurări, faianţă, până la termeni juridici, politică sau macarale. Dar erau bine plătiţi. Uneori lucra ca interpret chiar împreună cu tatăl său, şi se simţea destins, protejat, important. Ei doi, barbaţii familiei. O avea Luiza, se iubeau, toate erau sub con