Este vizibilă, în anii din urma, o anumita tendinta de "relaxare" în actul comunicarii, în sensul ca acela care îl savârseste e mai putin crispat când foloseste codul, evident, în primul rând limba naturala, în cazul nostru limba româna. Cauzele sunt numeroase si, printre ele, cele de ordin politic nu sunt de neglijat. S-a adoptat ferm, în domeniul învatarii limbilor moderne îndeosebi, un anume principiu, argumentat psiholingvistic, potrivit caruia nu e atât de important cum comunici, ci sa comunici. Daca ai reusit sa te faci înteles, chiar sacrificând, uneori, normele folosirii codului, tinta a fost atinsa: mesajul a fost receptat si corect decodat de catre destinatar.

Acest punct de vedere nu pare a contine, în sine, ceva reprobator atâta vreme cât ramâne în spatiul strict didactic, chiar daca nu e lipsit - cum se va vedea - de anumite riscuri. Nu e nimic rau - dimpotriva - în a dezinhiba pe cel care învata sa se exprime, nu numai într-o limba straina, ci chiar în româneste, în a-i stimula curajul de a învata sa comunice, îndeosebi oral: "sa-i dezlegi limba", cum se spune. Evident, conflictele didactice nu lipsesc. Exista profesori cu o larga întelegere si cu mare rabdare în relatia lor cu elevii si care traiesc o mare bucurie când constata ca si-au ajutat ucenicii sa comunice o idee, chiar daca aceasta comunicare n-a fost tocmai ortodoxa gramatical. Ei stiu ca data viitoare elevul va comunica mai multe idei, va învata deci sa vorbeasca si abia când constata acest lucru încep slefuirea exprimarii. Alti profesori sunt intransigenti din capul locului si când elevul are nesansa de a trece de la prima categorie de profesori la cea din urma, apar revoltele în fata notelor mici. Pentru elevii dotati, ele se sting repede pentru ca acestia înteleg ca nu putem comunica oricum si îsi perfectioneaza din mers exprimarea.

Principiul de care vorbim