România a aşezat-o Dumnezeu pe malul celei mai tinere dintre mările planetei. S-a format acum vreo 8.000 de ani, prin revărsarea apelor Mediteranei în depresiunea unui lac cu apă dulce. Amintirea cataclismului preistoric de la sfârşitul ultimei glaciaţiuni a născut probabil legenda biblică a potopului. Civilizaţia a transformat Marea Neagră într-un LAC GRECESC pe care îl străbăteau argonauţii în căutarea spre est a lânii de aur.

Din vechime, ea este un spaţiu al confluenţelor. Cel mai înaintat avanpost al Imperiului Roman se află la Chersonesos, astăzi o suburbie a Sevastopolului în Crimeea.  Acesta, aproape de gurile unui râu pe care îl coborau vikingii dinspre nord, simbolic într-un fel, este locul în care a fost creştinat prinţul Vladimir cel Mare în anul 988, ortodoxia răspândindu-se apoi către Kiev şi Moscova. Cu multe secole înainte, la puţin timp după moartea Mântuitorului, Sfântul Andrei debarcase la Tomis, primul spaţiu în afara Iudeii în care s-a întemeiat religia creştină.

În Evul Mediu, Marea Neagră era un centru al comerţului mondial, legând Veneţia de triburile mongole şi turce din Asia Centrală. Timp de 300 de ani, între secolele al XV-lea şi al XVIII-lea, comercianţii europeni se refereau la Marea Neagră ca la un LAC TURCESC. Visul lui Petru I de a cuceri Constantinopolul era şi acela de a transforma Marea Neagră într-un LAC RUSESC. Evoluţia aceasta a fost împiedicată însă de Războiul Crimeii. Anglia şi Franţa au oprit înaintarea rusească către Vest. Când „Cea de-a treia Romă“ a înlocuit ortodoxia cu ideologia comunistă ca suport al expansiunii ei imperialiste, Marea Neagră a fost tăiată în două de Cortina de Fier. Cu câteva decenii înainte ca Fernand Braudel să-şi scrie celebra operă despre Marea Mediterană înţeleasă ca generatoare şi integratoare de civilizaţie, George Brătianu scria Istoria Mării Negre în acelaşi spirit.